Exerciţiu Dialog Interdisciplinar [Ion Copoeru, Marius Lazăr, Miruna Runcan, Edit Szegedi, Simion Șimon, Cornel Vîlcu, Eniko Vincze]

DESPRE CERCETAREA LA UBB Preambul – de Enikő Vincze În urma întâlnirii mele cu universitari de la mai multe facultăţi din data de 21.02.2012 am purtat un dialog fructuos despre...
DESPRE CERCETAREA LA UBB
Preambul – de Enikő Vincze

În urma întâlnirii mele cu universitari de la mai multe facultăţi din data de 21.02.2012 am purtat un dialog fructuos despre “Sustenabilitate şi management participativ”. Continuând iniţiativa de a aduce laolaltă perspective din ştiinţele naturii, sociale şi umaniste, am contactat câţiva colegi pentru a le cere contribuţia la un următor exerciţiu de dialog inter-disciplinar. Astfel s-a elaborat acest document despre cercetarea la Universitatea Babeş-Bolyai. Cum definesc cercetarea experţii diverselor domenii? Care sunt problemele identificate la propria universitate şi la propria specializare? Ce aşteptări au de la UBB în viitor?

Una dintre problemele centrale cu care se confruntă universitatea noastră (iar noua Lege a Educaţiei nu ne ajută în depăşirea ei; sau cel puţin deocamdată nu avem metodologia aplicării noului sistem de finanţare) este contradicţia care apare între: (1) creşterea foarte mare a numărului de studenţi înmatriculaţi la programele de studii (cu precădere la unele facultăţi) – aceasta şi pentru a atrage fonduri cât mai mari de la bugetul de stat, dar şi pentru a creşte veniturile de pe urma studenţilor cu taxă; şi (2) dezideratul asigurării calităţii în predare şi în cercetare, pedagogia centrată pe student şi o gestionare a diversităţii profesionale care să recunoască valoarea fiecărei componente.

Expun mai jos câteva date şi interpretări care sunt extrem de relevante pentru componenta de cercetare a activităţilor noastre (pentru prezentarea lor detailată vezi  http://www.multiversitate.ro/?p=735).

Datorită încărcăturii didactice medii pe UBB de aproape 35 de studenţi pe un cadru didactic, care la unele facultăţi ajunge chiar şi la raportul de 78/1 sau 55/1, cadrele didactice de la UBB sunt dezavantajate faţă de colegii lor din universităţi europene şi americane în competiţia şi afirmarea pe planul cercetării ştiinţifice (nemaivorbind despre impactul negativ al acestei situaţii asupra calităţii predării şi centrării pe studenţii care contribuie într-un procent semnificativ la asigurarea fondurilor UBB).

Numărul mare de studenţi la nivel de masterat vine în paralel cu numărul scăzut de cadre didactice care au dreptul să predea la acest nivel. Prin urmare, putem presupune că nici aici nu se realizează dezideratul pedagogiei centrate pe student, sau cel al îmbinării cercetării cu predarea/ învăţarea şi al unei supervizări responsabile a proiectelor de cercetare ale studenţilor.

Raportul dintre numărul de asistenţi/ lectori şi conferenţiari/ profesori, în lumina încărcăturii didactice menţionate mai sus, şi a regulilor de normare a posturilor didactice, reflectă clar dezavantajele cu care se confruntă cei dintâi în materie de timp şi energii alocabile cercetării, şi producţiei ştiinţifice care să-i promoveze în ierarhia academică.

Numărul mare de specializări oferite la diferitele facultăţi (ceea ce, desigur, arată bogăţia şi diversitatea profesională a UBB), în lumina a ceea ce ştim despre rigiditatea sistemului „finanţarea urmează studentul” şi aplicării principiului eficienţei financiare, ne face să afirmăm că această structură defavorizează atât funcţionarea sistemului de credite transferabile, cât şi programele interdisciplinare, şi nu oferă studenţilor şansa de a-şi îmbogăţi bagajul de competenţe strict specializate cu cunoştinţe din alte domenii şi de a-şi forma abilitatea de a se re-specializa mai facil în viaţa lor de după absolvire. Din acest motiv, mulţi încearcă să frecventeze în paralel mai multe specializări, sau după absolvirea unei specializări se înscriu la alta, încercând să reconstituie pe cont propriu un studiu multi- şi inter-disciplinar de care cu toţii avem nevoie.

În ierarhiile constituite la UBB, rezultate din modul în care universitatea s-a adaptat economiei de piaţă, au fost dezavantajaţi şi nu au fost recunoscuţi cum meritau specialiştii domeniilor ştiinţelor naturii. În timp ce aveau un număr mai redus de studenţi, aduceau universităţii venituri extrabugetare prin proiectele lor de cercetare, pe care le câştigau şi datorită publicaţiilor ştiintifice. De ce nu s-a mândrit UBB-ul mai mult cu ei? De ce, simbolic vorbind, banii lor au contat mai puţin decât banii atraşi de pe urma numărului de studenţi? De ce a răspuns universitatea astfel la provocarea venită din afară?

Totodată, transformarea ideii relaţionării cu mediul de afaceri – mai ales prin încheierea unor contracte cu firmele multinaţionale (care ne onorează din când în când cu prezenţa lor trecătoare prin oraş), dar şi prin sondaje de opinie (care reprezintă dezideratul ideal al cercetării aplicative) – a defavorizat cercetările care şi-au propus îmbunătaţirea vieţii categoriilor sociale dezavantajate. Cu alte cuvinte, ideea oferirii unor servicii contra cost comunităţii (accesibile în primul rând celor privilegiaţi) a devenit modelul pozitiv al implicării în societate, conducând – pe lângă alţi factori – la ridicularizarea serviciilor neremunerate în favoarea comunităţilor marginalizate.

În ceea ce mă priveşte, prin modelul multiversităţii propuse, susţin – printr-o guvernanţă democratică şi management participativ – crearea la UBB a unei atmosfere umane şi profesionale, şi a unui mod de organizare instituţională care asigură dezvoltarea sustenabilă a universităţii ca întreg prin recunoaşterea adecvată a diversităţii profesionale şi aprecierea tuturor tipurilor de contribuţii în materie de cercetare, prin colaborări interdisciplinare, prin solidaritate şi responsabilitate împărtăşită, prin conectare la societate şi practicarea ştiinţei ca bun public, şi nu în ultimul rând prin măsuri afirmative care rebalansează inegalităţile de şanse produse de alţi factori decât cel al meritelor profesionale. Susţin, printre altele, în ordinea acestei ultime idei, gestionarea justă şi transparentă a fondului propriu de cercetare al UBB-ului (constituit din donaţii, chirii, regii ale proiectelor etc.) în vederea sprijinirii activităţii de cercetare a tinerilor cu venituri reduse şi cu încărcătura didactică maximă, dar şi subventionării mai adecvate a publicaţiilor noastre care oferă recunoaşterea profesională necesară avansării în ierarhia didactică.

Liniile comune ale diverselor poziţii, exprimate mai jos de colegii mei din diferite domenii disciplinare, pledează pentru regândirea cercetării academice din universitatea noastră cu accent pe modele si practici inter- şi multi-disciplinare. În centrul oricărui plan de dezvoltare al educaţiei şi cercetării trebuie să aşezăm principiul responsabilităţii sociale a dascălului, principiului libertăţii cercetătorului şi principiul autonomiei universitare. Interpretarea îngustă a modelului antreprenorial de dezvoltare a educaţiei şi cercetării trebuie criticat: alternative există, le putem construi împreună. Acest exerciţiu de dialog, alături de colegi universitari, restatuează importanţa întăririi comunităţii academice pentru orice model de excelenţă în educaţie şi cercetare.

 *

Cornel Vîlcu, lingvist și semiotician

 

Problema evaluării, pe de o parte, a susţinerii cercetării ştiinţifice într-o facultate cum e cea de Litere e, oricum am lua-o, complicată, datorită, cred eu, unui număr de cel puţin trei factori determinanţi:

1.      Mediul universitar mondial, dar şi, am impresia, cu mult mai mare acuitate (manifestată în lipsa de dialog) cel românesc, sunt caracterizate de o dominaţie netă a ştiinţelor autoproclamate drept ‚tari’, fie ele ale naturii, fie logico-formale sau operând cu o combinare metodologic-procedurală a celor două domenii epistemologice; de aici rezultă o neîncredere destul de răspândită în scientificitatea ştiinţelor umane (cu un alt termen, a ştiinţelor culturii). O cercetare ştiinţifică de tipul celei pe care o practicăm noi, care nu poate, prin definiţie, să ajungă vreodată la rezultate ‚exacte’ şi care, tocmai, dacă ar face aceasta ar anula spiritul culturii, se vede de multe ori alungată, implicit sau declarat, în zona pre- sau a non-ştiinţificului, fiind plasată din start într-o poziţie inferioară, să zicem, unei cercetări de fizică sau chimie experimentală.

2.      Pentru ştiinţele culturii, e mai dificil să realizăm convertirea (în vederea ‚evaluării’) a calitativului în cantitativ. Numărul total de pagini (în articole sau cărţi – fiindcă, la noi, primele nu le ‚bat’ în mod necesar pe celelalte, cum se spune de obicei în cazul ştiinţelor ‚tari’) publicate de un autor nu se poate corela foarte strict cu valoarea contribuţiei ştiinţifice a respectivului. Mai mult, sunt discipline (cum ar fi, să zicem, gramatica) în care e necesar un stil scurt, cvasi-axiomatic, dar şi domenii de cercetare (spre exemplu, critica literară) unde scurtimea, lipsa metaforelor etc. nu sunt neapărat calităţi. Cât despre criteriul citării în cărţile şi articolele altora, el e funcţional dacă nu ne mărginim la simple cifre – fiindcă, la urma-urmelor, poţi fi citat „de bine sau foarte bine”, dar şi pentru a fi criticat, contrazis etc.

3.      În domeniul culturii, se întâmplă adesea (şi, la urma-urmelor, nimic nu e mai firesc decât) ca o operă non-ştiinţifică să conteze mult mai mult, să aibă o valoare mai importantă decât ‚meta-literatura’ scrisă în jurul ei. Mircea Cărtărescu, actualmente conferenţiar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, e unul din cei mai importanţi poeţi optzecişti şi, în opinia mea, cel mai bun/ „mare” prozator român al trecerii dintre secole. Cu toate acestea, el e acceptat ca universitar doar datorită cărţilor teoretice al căror autor este. Oricum am privi lucrurile, e nevoie, cred, de o corectare a sistemului în aşa fel încât el să devină capabil să aprecieze, pe lângă contribuţia ştiinţifică în sensul obişnuit al cuvântului, şi creaţia culturală ca atare – aceasta mai cu seamă fiindcă, în ce priveşte înţelegerea literaturii, probabil că nimeni nu-i poate ajuta mai mult pe studenţi decât un scriitor important.

Când discutăm despre activitatea de cercetare ştiinţifică în aria curriculară a Literelor, ar trebui să gândim în linia epistemologică inaugurată de Humboldt şi Schleiermacher, pusă în termeni distincţi de Dilthey sau Husserl şi adusă la încununare de Gadamer, apoi Ricoeur: e vorba de capacitatea de a înţelege şi evalua o ştiinţă care nu presupune exactitatea, ci interpretarea; nu agreează deciziile şi statuările finale, ci interpretarea şi surplusul de sens; e aproape imposibil de evaluat cu instrumente aritmetic-contabile, fiindcă mizează pe creativitate, şi adesea lucrurile cele mai creative sunt cel mai greu de recunoscut ca atare cu mijloacele ‚de măsurare’ calibrate pe ceea ce există deja.

E acesta un discurs defetist sau, mai grav, unul care ar vrea să ne ferească pe noi, universitarii din zona ştiinţelor culturii, de amestecul prea insistent-birocratic al evaluatorilor? Nu cred că aşa stau lucrurile. Există mijloace de măsurare, doar că ele sunt ceva mai complicate. Mai putem deosebi între editurile prestigioase şi cele care doar publică (orice) pe banii autorilor; mai putem verifica ‚primirea’ pe care un articol sau o carte o au din partea comunităţii ştiinţifice; mai putem lua în considerare (un gest pe care până acum am cam uitat să-l facem) premiile de tot felul acordate de comunitatea naţională şi/ sau internaţională a oamenilor de cultură, participările invitate la diverse manifestări artistice sau ştiinţifice etc.

Cât despre dimensiunea ‚inversă’, a susţinerii cercetării, trebuie, probabil, să începem prin a accepta că granturile acordate pentru manifestări şi cercetări strict… culturale sunt şi mai greu de găsit, şi, de obicei, mai modeste financiar decât cele oferite pentru cercetarea avansată în domeniul ştiinţelor naturii. Dar, la urma-urmelor, şi necesităţile sunt mai modeste. Ghinionul ansamblului nostru de discipline e, astfel, şi un noroc: pentru a face descoperiri uluitoare, „de graniţă” în ştiinţele tari, e nevoie de laboratoare de mare complexitate. În literatură, filosofie, lingvistică, teoria limbajului sau a culturii etc. sunt necesare, la urma-urmelor, doar multe lecturi, un pic de geniu, un pix şi o foaie de hârtie… sau un computer capabil să proceseze text, fie el (pc-ul) şi de o generaţie depăşită ‚moral’.

  *

Edit Szegedi, istoric

Îmi este greu să scriu despre cercetarea istorică, din mai multe motive: nu predau la Facultatea de Istorie-Filosfie, deci sunt cumva în afara „establishment“-ului, pe de altă parte sunt tipul de istoric-eremit, care fuge de funcţii şi putere şi suferă de fobia şedinţelor şi formularelor (am renunţat odată la restituirea unei sume de bani, doar pentru că formularul mi s-a părut jignitor de absurd). Deci nu am de gând să conduc proiecte, deşi am participat la proiecte de cercetare, însă doar strict profesional, fără atribuţii administrative. Nu am prea multe publicaţii, prin 2002 hotarându-mă să nu public decât dacă am ceva de spus. Nu ţin să particip la prea multe conferinţe şi nu cultiv socializarea profesională şi formarea de reţele. Cu toate acestea, discuţiile cu ceilalţi o consider vitală. Pe lista popularităţii în rândul stundeţilor sunt undeva la capătul de jos, studenţii nu se zbat să scrie lucrarea de licenţă sau de masterat sub coordonarea mea (este drept, că cei care au făcut-o, au rupt gura târgului). Sunt printre puţinii conferenţiari care ţin şi seminarii (şi nu vreau să le abandonez). Deşi încerc să evit funcţiile şi puterea (nu am talent pentru aşa ceva), am organizat probabil cele mai multe excursii de studii de la Facultatea de Studii Europene, cele mai multe vizite în oraş şi în BCU. Ceea ce scriu, provine din experienţa mea de marginal.

Istoria este una din disciplinele „ieftine“. Nu are nevoie de laboratoare echipate dupa ultimul răcnet, nu are nevoie de substanţe speciale, greu de procurat, se poate practica pe bani puţini, în condiţii minimaliste, de recluziune totală. Cu toate acestea cercetarea istorică nu este atât de robustă precum pare: este legată vital de libertate, de libertatea cercetării, de ceea a gândirii şi cea a exprimării. Cercetarea istorică poate avea cele mai bune condiţii materiale, fără libertate ea se veştejeşte. Această libertate înseamnă nu doar acces la surse (ceea ce adeseori nu costă nimic, în afară de timp şi efort intelectual), ci şi posibilitatea de a publica rezultatele, indiferent de urmări.

Istoricul nu este marele preot al identităţii, nu este păzitorul Naţiunii sau al Ideii (de orice orientare), pentru care ar trebui să verşi sângele (altora, desigur). Rezultatele cercetării istorice nu pot fi cuantificate economic şi nici măcar nu pot fi verificate. Rezultatele ei nu au relevanţă socială imediată. Desigur, istoricii ar putea scrie broşuri turistice, ceea ce nu e rău, dar activitatea lor nu se poate reduce la atâta. Istoricii nu sunt analişti politici, vocea lor trebuie să fie distinctă de cea a activiştilor politici sau sociali. Cercetarea istorică este uşor instrumentalizabilă, pentru că istoria este aparent uşor de vulgarizat. O dovedeşte folosirea fără discernământ a unor termeni – pentru a numi doar varianta cea mai inocentă, cel de „medieval“ – fără a cunoaşte dimensiunea reală şi complexitatea lor.

Întotdeauna va exista un decalaj între cercetarea istorică şi popularizarea rezultatelor ei. Un scriitor de succes poate nimici munca a sute de istorici oneşti. Din acest punct de vedere nu-mi fac iluzii. Constat însă un alt decalaj care afectează activitatea didactică şi pe termen lung cercetarea (nu doar istorică). La începutul carierei mele universitare aveam bibliografie puţină, material didactic în bună parte produs artizanal, bani puţini, însă nivelul studenţilor era bun, câteodată foarte bun. Acum am condiţii materiale mult mai bune, însă nivelul stundeţilor a scăzut dramatic. Între timp cercetarea ştiinţifică s-a rafinat, însă dezvoltarea cercetării nu ne ajută prea mult, când avem de-a face cu analfabeţi funcţionali. Oricât de dur ar suna, este timpul să recunoaştem că o parte a studenţilor ar avea nevoie de cursuri de alfabetizare ca să înveţe deosebirea dintre „citire“ şi „silabisire“. Desigur, există şi studenţi care îşi merită denumirea şi merită atenţia care li se acordă. Universitatea poate deveni un fel de creşă pentru adulţi, dacă este tratată ca instituţie economică. (Pentru cei care au uitat: în anii 1980 instituţiile de cultură din România au fost obligate să fie „productive“ din punct de vedere economic, i se zicea „autofinanţare“)

Accentuând cantitatea în detrimentul calităţii, universităţile fac un gest sinucigaş. Fără calitate nu va fi cantitate, cel puţin pe termen lung. Recuperarea cunoştinţelor şi aptitudinilor pe care un absolvent de liceu ar trebui să le posede, are, în timp, un efect devastator asupra cadrelor universitare, transformate în învăţători.

Întorcându-mă la statutul meu de marginal: m-am specializat în istorie regională. Dacă este provincială sau nu, depinde de abordare. Istoria unei singure străzi poate fi o pagină de istorie universală, o istorie a Europei un monument de provincialism. Istoria Transilvaniei riscă însă să devină un exotism. Istorici ai Transilvaniei care să citească măcar limbile izvoarelor nu prea mai sunt. Există buna intenţie, însă deconstrucţie făcută numai cu bune intenţii, pe feliuţe (din motive lingvistice) şi fără o cultură istorică şi generală solidă, este garanţia eşecului. Istoria Transilvaniei poate deveni prin complexitatea ei şi prin multiplele deschideri culturale (fără de care nu este inteligibilă) o şcoală a gândirii critice, opusă simplificării şi reducţionismului. Echilibrul fragil între delimitare şi colaborare, închidere şi deschidere care (încă) face Clujul să funcţioneze şi să fie viu, ar trebui să caracterizeze şi universitatea clujeană. Cercetarea istorică n-ar trebui să fie afectată negativ de, să zicem,  existenţa mai multor memorii la Cluj şi în Transilvania în general, ci să le accepte ca o provocare şi o şansă. Tensiunile, inclusiv cele inter-etnice, pot fi productive. Dacă Clujul ar fi un oraş omogen din punct de vedere cultural şi lingvistic, tot ar exista conflicte şi tot nu ar exista o memorie comună. Istoricii ar putea contribui, nu la armonizarea memoriilor divergente, ci la integrarea lor în identitatea oraşului dar şi a indivizilor. Reflecţia asupra identitătt individuale, locale şi regionale, asupra caracterului lor complex şi adesori conflictual, ar putea marca până la urmă şi identitatea naţională, regândirea ei.

Acest lucru nu este posibil fără libertate, inclusiv libertatea cercetătorului de a sta în afara grupurilor şi de a-şi asuma statutul de eremit.

  *

Ion Copoeru, filosof

Cercetarea filosofica este astazi atat de polimorfa, incat limitele ei sunt neclare. Nu as indrazni sa o circumscriu. Voi vorbi, de aceea, de cercetarea facuta de colegii mei filosofi.

S-au conturat in ultimii ani cateva stiluri. Unii dintre colegi se situeaza in domeniul umanioarelor si disting printr-o cercetare de tip exegetic, fie cu o orientare filologica si clasicizanta, fie cu una mai conceptuala, fie cu una care privilegiaza interdisciplinaritatea si creativitatea. Ei prefera sa publice carti si traduceri. Alti colegi practica o cercetare mai apropiata de cea din stiintele socio-umane si prefera sa publice mai degraba studii in reviste. Fiecare dintre ei revendica o recunoasterea a valorii acelei tip de cercetare. Diferitele variante ale validarii si evaluarii cercetarii (stiintifice, se adauga de obicei) au starnit multe nemultumiri din partea unor sau altora. Unii colegi vorbesc chiar de respect in acest domeniu.

Deci, primul lucru pe care ar trebui sa il faca rectoratul cu privire la cercetarea din domeniul Filosofie ar trebui sa fie luarea in considerare a polimorfismului sin a specificului ei.

In ce ma priveste, dintre cele 3 mari proiecte de evaluarea a cercetarii puse in miscare in ultimii ani, il prefer pe cel care are si o componenta calitativa pe langa cea cantitativa (cam fetisizata, la noi) si care presupune ca evaluatorii citesc ce au scris cei care sunt evaluati si stiu despre ce e vorba acolo.

Am inteles din dezbarile recente ca situatiile in care rectoratul a favorizat un grup sau altul de cercetatori nu au fost chiar rare. Au fost, insa, situatii in care grupuri de cercetatori au fost defavorizate, ceea ce este chiar absurd. O mare nemultumire a unora dintre colegi a fost faptul ca Centrul de filosofie practica nu a fost recunoscut de Senat (a se citi: de catre fostul rector), desi indeplinea conditiile cerute. In acest fel, nu a putut participa la competia destinata centrelor de cercetare. As vrea sa cred ca nu ne vom mai intalni cu situatii de acest fel. De asemenea, sunt suspiciuni din partea unor colegi in ce priveste clasificarea centrelor de cercetare. Cred ca noul rector ar trebui sa ii asigure pe cercetatorii din UBB de impartialitatea lui si a intregii administratii a universitatii.

Colaborarea cu administratia universitatii este o alta problema. Cercetatorul este in slujba administratiei, nu invers. Desii regia a fost tot mai mare, rectoratul nu a facut nimic pentru sprijinirea directorilor de granturi. Serviciul de aprovizionare este foarte greoi, iar contabilitatea ia foarte mult timp. S-a vorbit la un moment dat de un sistem online de contabilitate pentru granturi. Soft-ul a fost chiar testat, dar nu a existat “vointa politica” sa fie implementat.

Consider ca libertatea academica este o valoare fundamentala si ca fiecare trebuie sa isi desfasoare cercetarea cum crede de cuviinta in conditiile unor sanse egale de a accesa fonduri destinate cercetarii si fiindu-i recunoascuta munca in raport cu criteriile specifice fiecarui domeniu.

  *

Miruna Runcan, critic de artă teatrală

Undeva pe la începutul lui mai 2011, am participat cu o prezentare dedicată metodologiei şi rezultatelor programului nostru de cercetare şi creaţie în Dramaturgia Cotidianului (azi încheiat) la  o conferinţă internaţională gigant, probabil cea mai amplă şi mai polistratificată dintre multele pe la care m-am perindat în ultimul deceniu (c.f. http://ija.cgpublisher.com/product/pub.85/prod.749). Conferinţa se cheamă Arts in Society, e organizată, în fiecare an în altă locaţie, de University of Illinois at Urbana-Champaign împreună cu diverşi parteneri de prestigiu din întreaga lume, şi e numai o parte dintr-un amplu program internaţional reunind editarea unei reviste, Journal of Arts in Society şi a unei întregi biblioteci de volume colective şi individuale din acelaşi cîmp. Anul trecut, conferinţa a fost găzduită de Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities, partener organizatoric, în chiar inima Berlinului. Inutil să pecizez că atît revista cît şi restul publicaţiilor sunt indexate în Cabel Publishing Inc. şi în Ulrich’s, au un trafic excepţional şi… puţin le pasă de obsesia românească a ISI Thompson. Anul trecut, tema conferinţei a fost – şi mi se pare important să subliniez asta – “ArteFacts. Knowledge is Art – Art is Knowledge“.

Primul şoc a venit în cea dintîi după amiază, la întilnirea cu fascinantul univers al Suzannei Anker, artist vizual, invitat ca plenary speacker. Sculptor, pictor, artist video şi fotograf, autoare a unor expoziţii tematice care au traversat întregul glob, de la  Getty Museum ori Smithsonian Institute la Museum of Modern Art din Tokio, Suzanne Anker (altminteri decan la School of Visual Arts din New York) e interesată, de mai bine de un deceniu, de intersecţia artelor în care performează şi … biologie. A scris zeci de articole în acest sens, a publicat, alături de sociologul Dorothy Nelkin, un volum intitulat The Molecular Gaze: Art in the Genetic Age (Cold Spring Harbor Laboratory Press, NY: 2004) şi, ca unic autor, Visual Culture and Bioscience (University of Maryland and the National Academy of Sciences in Washington, D.C: 2005).[1] Cititorul român, fie el provenind din lumea academică, fie din cea artistică, ar putea lua exemplul de mai sus drept o extravaganţă „americănească”. Îmi permit să-l contrazic: la aceeaşi conferinţă au mai fost invitaţi ca plenary speakers, printre alţii, Nina Czegledy, plastician, curator şi scriitor, actualmente preşedinte la Inter Society for the Electronic Arts (ISEA) din Toronto, cu o conferinţă despre proiectele sale referitoare la corpul digitalizat. De asemeni, Victoria Vesna, media artist şi profesor la Departamentul de Design şi Arte Media al UCLA, director of the Centrului Art/Sci  aparţinînd de California Nanosystems Institute (CNSI) a detaliat cu mult farmec şi extrem de convingător activitatea grupului său de cercetare şi creaţie experimentală, dedicată explorării felului în care tehnologiile comunicaţionale se răsfrîng asupra comportamentelor colective, dar şi a felului în care se modifică percepţia asupra propriei noastre identităţi în contact cu multutudinea inovaţiilor ştiinifice.

Am cunoscut şi/sau audiat, acolo sau la alte conferinţe internaţionale, filozofi-artişti, proiecte comune ale arhitecţilor şi oamenilor de teatru dedicate locuirii ori reconversiei spaţiale, psihologi, sociologi şi muzicieni reuniţi în proiecte comune de cercetare şi creaţie dedicate terapiilor prin ambient sonor, o fostă balerină celebră, doctor în neurologie, elaborînd de cîţiva ani o metodologie educaţională revoluţionară dedicată creaţiei dar şi terapiilor prin dans. şi cîte şi mai cîte astfel de „extravaganţe”. Exemplele ar putea continua pe pagini întregi, dacă m-aş apuca să trec de la celebrităţile sesiunilor plenare la lucrările, conferinţele sau performance-urile sesiunilor din cele nu mai puţin de nouă paneluri paralele de la Berlin.

La ce folosesc toate cele de mai sus? Ele se constituie exclusiv ca introducere pentru repetata mea pledoarie către o corectă contextualizare a înţelegerii noastre – atît de îmbătrînite, în fapt – cu privire la raporturile dintre cultură şi educaţie, pe de-o parte, cercetare şi creaţie, pe e alta. Fiindcă ar merita să recunoaştem, dacă e să dezbatem cu onestitate unde e şi încotro se îndreaptă destinele cercetării româneşti, că suntem foate puţin disponibili să ieşim din borcanele prăfuite ale unor definiţii care inchid, nu deschid universitatea spre lumea reală. Desigur, nu este numai vina noastră, cîtă vreme atît în cîmpul educaţiei cît şi în cel al culturii s-au cheltuit, adesea inconştient, cu neglijenţă, două decenii în încercarea disperată de a conserva modelele în care-am crescut. Marea „revoluţie” Bologna a intervenit peste noapte, la ordin, şi s-a aplicat mecanic, fără să ne preocupăm mai deloc nici noi, universitarii, nici instituţiile statului, de interogarea serioasă a fostului model educaţional şi organizaţional, nici de efectele aparentei revoluţii. Relaţia dintre educaţie şi cultură a rămas la fel de dezechilibrată, de şchioapă şi surdă, iar politicile publice dedicate ei la fel de haotice, cînd nu inexistente.

Domneşte, în mentalităţi şi se răsfrînge în discursul public al membrilor comunităţii academice româneşti, şi azi ca şi ieri, o înrădăcinată opacitate, un dezinteres paradoxal, împărtăşit consensual, faţă de „ograda celuilalt”. E caraghios să protejezi şi să te mai şi mîndreşti cu tradiţia nescrisă a faptului că fizicianul nu-l citeşte, de principiu, pe filozof, sociologul nu e interesat de rostul şi rolul creaţiilor artistice, artistul îşi face un titlu de glorie din a nu da doi bani pe cărţile de psihologie, lingvistul e, de regulă, dezinteresat de logică şi a urît matematica încă din şcoala primară, iar economistul şi juristul nu ştiu, şi nici n-au chef să afle in ce parte a corpului e pancreasul. Un sistem de învăţămînt construit pe separarea definitivă şi, aparent, irevocabilă, a disciplinelor, încă din primele clase ale învăţămîntului preuniversitar face din cunoaştere şi creaţi, prin extensia întregului eşafodaj educaţional şi de cercetare, un soi de fagure cu pereţi de beton în care trudesc, cu hărnicie dar fără nici un canal de comunicare, o puzderie de albine care n-au conştiinţa propriului roi.

Nu vreau să fantazez utopic, nici nu-mi imaginez că universitarul de azi ar trebui şi ar putea să redevin un om universal, davincian, pricepîndu-se sau pefăcîndu-se că de pricepe (asemeni jurnaliştilor înfurmuraţi de televiziune sau politicienilor de pretutindeni) la totul şi la toate. Vreau însă să subliniez că mentalităţile greşite, ori pur şi simplu îmbătrînite, produc efecte interne – reducînd-ne pe noi înşine la cîmpul strict, în fond limitat, al propriei profesiuni; şi efecte sistemice (perpetuînd definiţii restrictive ori de-a dreptul greşite cu privire la profesiune şi, mai departe, la cultură, la ştiinţă, la cunoaştere; definiţii care au consecinţe directe aspra felului în care proiectăm lumea de azi către mîine).

Aşa cum spuneam cîndva[i], există la noi, în viaţa universitară, o profundă criză de concept. Ansamblul complex de semnificaţii concentrice pe care îl conţine conceptul de cultură nu e, în realitate, unul de strict dicţionar. Nu e unul de limbă moartă. Nici o implementare de reformă structurală, în nici un cîmp al vieţii sociale, nu se petrece fără consecinţe directe sau indirecte asupra practicilor şi chiar substanţei culturii unui popor. Oricît de corecte ar fi modelele şi metodele puse în lucru. De la sfera largă, antropologică, a noţiunii de cultură, pînă la înţelesul politico-ministerial, şi de aici pînă la marginile fluctuante între care evoluează sensul cel mai restîns al termenului, cel de „totalitate a produselor expresiei artistice, populare ori elitare, majoritare ori minoritare” etc., întreaga noastră viaţi comunitară este prinsă în joc. Or, atunci cînd vorbim despre cultură, inclusiv în spaţiul academic, operăm mai totdeauna cu definiţii limitative, punînd actele şi sfera de semnificaţie a culturii în opoziţie cu ştiinţele (naturii şi exacte), de parcă s-ar exclude reciproc. Tot astfel, la nivelul întegului aparat social, domneşte consensul nerostit asupra opoziţiei polare dintre cercetarea ştiinţifică (treabă serioasă, vezi bine) şi creaţia artistică (o distracţie deghizată şi dispensabilă, deci ghetoizată).

Acest soi de excluziune reciprocă oarbă, care nu vede creativitatea dinlăuntrul ştiinţelor exacte şi aplicate, nici potenţialul de cunoaştere exactă şi aplicativitate directă din creaţia artistică e rodul unei confortabile – şi, deloc academice, lipse de curiozitate. Or, cred eu, fără curiozitate, şi în cercetare şi în creaţie suntem complici involuntari la mediocritate şi, în cele din urmă, la blocaj.

În această ordine de idei, universitatea şi universitarii sunt obligate, în fond să… re-formuleze. În ceea ce priveşte învăţămîntul, a devenit deja clar pentru foarte multă lume, de la practicienii din şcoli şi universităţi la publicul larg, că trebuie redefinit activ conceptul de educaţie printr-o profundă reorientare (a sferei sale de semnificaţie şi a practicilor derivate) dinspre stocarea de informaţii şi cunoştinţe spre dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor de interpretare şi autoguvernare ale individului în raport cu cunoaşterea şi inserţia socială. Ce ne facem însă cu cercetarea şi cultura? În ultimele două decenii, puţine au fost spaţiile şi ocaziile dedicate unor asemenea dezbateri în România. Cîtă vreme zona de definiţie şi acţiune a „culturii” rămîne închisă în ghetoul „pierderilor planificate”, a luxului ieftin de stocare în muzeu ori în enciclopedie, iar cercetarea e subîntinsă de limitele stricte ale eficienţei economic-aplicative, e, pentru mine, clar că am rămas îngheţaţi în secolul al XIX-lea.

Teza acestei intervenţii este aceea că, în acest moment, pentru a nu risca să adîncim pînă la blocaj total decalajele dintre ceea ce se petrece în spaţiul românesc şi lumea culturală şi academică în care ne dorim să intram, amplul proces de reformare în cîmpul politicilor culturale şi celor de cercetare trebuie nu doar început, ci pus în operă cu urgenţă şi curaj.  Recontactarea unora cu celelalte mi se pare nu numai de dorit, ci, într/un fel, inevitabilă. Universităţile ar fi cele chemate să preseze către schimbarea de mentalitate şi practici; ba mai mult, comunicarea şi armonizarea dintre reforma academică şi reforma în cultură trebuie avută în vedere ca prioritate – şi dospită şi gestionată în universităţi -  stabilind spaţiile de tangenţă ale celor două şi operaţiile de restucturare, menite să permită o dezvoltare organică a ambelor, pentru sănătatea corpului social. Altfel spus, noi, universitarii ar trebui să deschidem porţile şi să schiţăm punţile.

Primul lucru la care mă gîndesc, asumîndu-mi fireşte subiectivitatea, este crearea unor link-uri (scuzaţi limbajul computerist) între cercetarea umanistă cu direcţie culturală, care se petrece în centrele de cercetare şi excelenţă din universităţi şi în institutele Academiei, şi mediile de creaţie culturală, pe proiecte şi programe comune, eventual interdisciplinare; trebuie gîndite şi construite proiecte care să defrişeze tendinţele şi direcţiile de dezvoltare actuale în cultură şi artă, şi să orienteze chiar politicile culturale. În acest sens, e de imaginat, de exemplu, un concurs de programe şi proiecte de tip grant, pe unu, doi sau trei ani, în care cercetarea în domeniul urbanismului, a istoriei culturale şi artistice, cea în domeniul sociologiei receptării, cea etno-culturală, ori cea spectacologică, şi aşa mai departe, să se îmbine cu activităţi practice, artistice, educaţionale de tip pilot[2]. Iar costurile unei asemenea abordări s-ar putea împărţi între cei doi ordonatori financiari, Ministerul Culturii şi cel al Educaţiei, la fel ca şi beneficiile.

Al doilea pod la care mă gîndesc este cel legat de un set de programe comune celor două domenii, educaţie şi cultură, cu privire la dezvoltarea, prin intermediul cercetării pluridisciplinare, a comunicării dintre cultura populară şi cea a elitelor. Necesitatea unui asemenea pachet programatic se sprijină tocmai pe nevoia de dezvoltare formativă a individului şi comunităţii, ca şi pe recuperarea spaţiului de construcţie identitară la nivelul receptării, pe care cultura îl pierde azi, cu o acceleraţie incredibilă. E zadarnic şi ipocrit să ascultăm coruri de jelanii, parlamentare ori jurnalistice, despre a-culturaţia şi chiar analfabetismul cultural care fac ravagii în rîndul tineretului şi a adulţilor, cîtă vreme o orbire comodă ne determină să nu înţelegem că aceste fenomene nu se stopează cu propagandă şi dezbateri televizate fără audienţă; ci cu politici de permeabilizare între cultura populară (lăsată azi la simplul reglaj al pieţii, deci la gogoaşa manelistă) şi cultura elitelor (auto-închisă în transparentul ghetou al boemei urbane, cu reflex în cîteva publicaţii scrise, ai căror destinatari scad hemoragic). Nu e vorba aici de resuscitarea macabră a unei politici a „culturii de masă”, ci de angrenarea unor programe simultan artistice, de cercetare sociologică, pedagogică şi psihologică, care să cultive canalele de comunicare între cele două, încurajînd formativitatea, şansele la reprezentare şi construcţia identitară a persoanei şi colectivităţilor.

O a treia punte care mi  se pare necesară este legată direct de reprezentarea în sistemul de învăţămînt mediu românesc a disciplinelor artistice, ca şi de construirea unui mult mai substanţial spaţiu de manifestare, extra-curricular, a capacităţilor de creaţie ale copiilor şi tinerilor, atît în preuniverstar cît şi în învăţămîntul superior. În marea majoritate a ţărilor apusene, programele educaţionale cu miză artistică şi culturală (cuprinzînd aici nu numai muzica, artele plastice şi teatrul, ci şi istoria, arheologia, arhitectura şi ubanismul, conceperea şi producţia media etc.) se bucură de o complexă încurajare prin politici comune ale celor două tipuri de ministere. Din experienţă directă ştiu că, la noi, lucrurile acestea, deşi în bună măsură posibile, sunt în continuare tratate, şi de familie şi de şcoală, ca nişte extravaganţe. Iar universităţile şi universitarii nu sesizează, încă, ce important cuvînt ar avea de spus. Mentalul colectiv continuă să favorizeze uniformitatea „seriosului”, reprezentat de sistemul de învăţămînt centrat pe discipline economico-inginereşti, cu varianta „nu eşti bun la matematică, te face mama administrator/avocat”. Or, mutaţia majoră din cîmpul educaţional nu e nici completă, nici operaţională cîtă vreme şansele de dezvoltare personală ale copilului şi adolescentului nu cuprind şi educarea creativităţii proprii şi deschiderea orizontului cultural.

În fine, pentru a închide cercul pe care l-am deschis cu exemplele din introducere, a patra punte pe care-o găsesc necesară – şi probabil, una dintre cele mai importante – este cea între creaţia artistică şi cercetarea ştiinţifică, fundamentală sau aplicativă, în spiritul  reîntroducerii ştiinţelor, cu drept binemeritat de cetate, în spaţiul comunicării culturale. După ştiinţa mea, probabil unele dintre cele mai curajoase experimente artistice ale ultimei jumătăţi de veac au fost gestionate sau şi-au avut sursa în instituţii universitare prin definiţie ştiinţifice, cum e MIT. Nici reciproca nu e de neglijat şi, după cum se vede, nu e imposiblă. Acum cîţiva ani am urmărit fascinată proiectul unei masternade în New Media care proiectase şi programase un joc video prin care adolescenţii puteau înţelege şi aplica – cu mult umor şi fantezie, filozofia lui Heidegger. Apoi, proiectul pare să fi dispărut în neant. E doctorandă azi, aici, la noi, în Babeş Bolyai, pe cu totul alt subiect.

Nimic, sau aproape nimic din sistemele de selectare şi evaluare a cercetării, şi în România, dar şi la nivel european (trebuie să spun cu tristeţe) nu pare să încurajeze, în acest moment experimentul comun transversal şi munca împreună a cercetătorilor şi artiştilor. Însă, să nu ne iluzionăm, eforul redefinirilor de concept şi, mai ales schimbările de mentalitate n-au cum să vină de sus în jos. În schimb, ele ar putea începe şi şi-ar putea revela fertilitatea de la noi, de acasă, din mediul universitar. Dacă, şi numai dacă, am cădea de acord că certificatul de naştere al curiozităţii deschise, generoase şi fertile, care shimbă ceva în lume,  se semnează aici.

  *

Simion Şimon, fizician

Text preluat cu acordul autorului de pe http://www.democratieubb.ro/?p=1448

Prin Scrisoarea deschisă pentru măsuri concrete de dezvoltare a cercetării ştiinţifice de excelenţă în universităţile de cercetare avansată şi educaţie, din România am vrut să atragem atenţia, în mod cât se poate de explicit, viitoarelor conduceri ale celor 12 universităţi, dar în primul rând celei care va fi aleasă în UBB, că pentru a-şi păstra statutul de universitate de cercetare avansată şi educaţie sunt necesare cel puţin măsurile sugerate în scrisoare. Altfel vor pierde acest calificativ, odată cu beneficiile aferente, pentru că în mod cert universităţile din categoria următoare, cea a universităţilor de educaţie şi cercetare vor adopta măsuri care să le sporească şansele de a accede în categoria celor 12, desigur pe seama decăderii unora dintre acestea.

În acelaşi timp am vrut să arătăm MECTS cât de nedreaptă şi discriminatoare este politica acestuia, în domeniul cercetării, faţă de cercetătorii din universităţi.

Propunerile din scrisoarea deschisă, cele de competenţa conducerilor universităţilor, au fost aduse la cunoştinţa conducerii actuale a UBB, unele dintre ele chiar fiind implementate în universitate acum 7-8 ani, dar după aceea ele au fost considerate de către aceasta ca fiind neadecvate, chiar nocive, şi a început o campanie continuă de criticare şi de discreditare a cercetării cu relevanţă internaţională, în special aceea din domeniul ştiinţelor experimentale. A deranjat în mod deosebit încercarea de a institui reguli şi de a elimina arbitrariul din recunoasterea unităţilor de cercetare. Fără nicio acoperire, nici în ceea ce priveşte resursa umană calificată şi nici în privinţa unor rezultate ştiinţifice minime, au aparut printre unităţile de cercetare recunoscute naţional şi internaţional, simple SRL-uri, cu denumiri pompoase, care aveau un singur argument, proximitatea decidenţilor.

Agresivitatea s-a accentuat în ultimii ani, beneficiind de acordul tacit al celor din jur, în primul rând a celor proveniţi de la facultăţi cu contribuţii mai modeste la valorile indicatorilor folosiţi pentru ierarhizarea universităţilor în ţară şi în străinătate, dar mai ales la finanţarea suplimentară a universităţii pe baza indicatorilor de calitate, indicatori printre care cel aferent calităţii învăţământului bazat pe cercetare are ponderea cea mai mare (când voi aborda capitolul Finanţarea universităţii voi explicita acest aspect).

Trist este că şi această problemă a fost folosită cu succes de conducerea actuală a universităţii pentru gruparea şi „ostilizarea” facultăţilor, pe seama indicatorilor scientometrici folosiţi, de CNCSIS, de MECTS, de evaluatorii internaţionali. Extrem de utile pentru această politică a dezbinării in UBB au fost şi exagerările comisiilor CNATDCU. Ar fi absolut necesar ca MECTS să revină la nişte criterii mai normale, adaptate specificului fiecărui domeniu, renuntându-se la fanteziile unora, care şi-au făcut din discreditarea invatământului superior românesc obiectivul lor principal.

Am fost şi rămân susţinătorul ideii că, cel puţin în domeniul ştiinţelor naturii, orice sistem de evaluare trebuie să includă cel puţin 50% indicatori scientometrici (dacă voi avea timp voi reveni la acest aspect care este important să fie înţeles corect de către noi toţi). În absenţa acestor indicatori ne reîntoarcem la perioada comunistă când politruci, inculţi şi analfabeţi în ştiinţă, stabileau ce era important şi ce nu era important pentru ştiinţa românească, cel puţin din perspectiva finanţării acesteia. Avantajul nostru, al celor de la ştiinţele naturii, a fost atunci că nu ni se impunea să „cercetăm” elogiind, dar în schimb ne terorizau cu contracte de cercetare menite să găsească soluţii pentru economia românească. Se foloseau în acest sens şi ameninţări, voalate sau nu, că dacă nu găsim soluţiile aşteptate de cei din industrie, putem fi acuzaţi de sabotarea economiei naţionale. Am crezut că am scăpat de acest practicism îngust, descalificant, impus în special cercetărilor experimentale. Din păcate pentru noi, şi nu numai, această abordare a revenit obsedant în materialele din Buletinul Informativ al UBB. Suntem din ce în ce mai des acuzaţi că nu aducem bani în casieria universităţii, dar nu orice bani ci doar pe seama unor produse vândute, sau a unor servicii prestate, celor care încă mai există în economia românească. Mai mult, sigur aţi remarcat şi dumneavoastră cât de frecvent se revine cu ideea că chimiştii (bineînţeles ai noştri că doar ei deranjează!) sunt responsabili că nu mai avem industrie chimică, ignorându-se o realitate cunoscută de întreaga ţară, că politicienii au vândut tot ce se putea vinde, inclusiv combinate chimice, ce încă produceau, chiar pentru export, pentru a fi apoi distruse la comanda concurenţei externe, fără să ofere nici o alternativă românilor, – îmi cer scuze : le-au oferit muncile cele mai grele şi neplăcute din ţările Europei (unde sunt din ce în ce mai umiliţi). Drept rezultat al acestei destructurări a Economiei Romaniei, în prezent, ea se bazează, în principal, pe trei activităţi: asamblare, împachetare şi vânzare, activităţi care nu presupun prea multă ştiinţă.

Dacă pentru unii dintre noi această abordare îngustă, practicistă, este un coşmar, pentru că ne aduce aminte de vremuri pe care am vrea să le uităm, pentru mai tinerii noştri colegi, apreciaţi la universităţi de prestigiu din lume, este de-a dreptul năucitor, dezarmant. Cum să înţeleagă ei că banii aduşi în universitate ca urmare a câştigării unor granturi de cercetare, în competiţii dure, nu sunt la fel de buni ca şi cei luaţi ca taxă de la părinţii studenţilor înmatriculaţi pe această bază, că universitatea noastră nu vrea să-i crediteze pe perioadele de la începutul fiecărui an (1-3 luni), când în mod obişnuit nu se primesc banii aferenţi contractelor, aşa cum îi creditează pe cercetătorii lor majoritatea universităţilor din categoria celor de cercetare avansată? Ce să înţeleagă cercetătorii de la Institutul de Chimie Raluca Ripan, institut care a fost obţinut de universitate în baza unor promisiuni că le va fi menţinut statutul de structură de cercetare cu personalitate juridică, structură care le-ar fi permis acum, fără probleme, să aibă acces la finanţarea instituţională de bază, când constată că institutul dispare încet, prin iuţeala de mână a unora şi nebăgarea de seamă a altora?

Ca umilirea celor de la ştiinţele experimentale să fie cât mai deplină, pe lângă cele mai mici salarii din universitate şi aceste permanente şicanări, avem parte de o continuă dezinformare a celor din interiorul şi dinafara ei, prezentându-se ca investiţii ale UBB (evident ale conducerii acesteia) în cercetare, achiziţiile de echipamente de cercetare de ultimă generaţie realizate exclusiv, sau în cea mai mare parte, doar din banii obţinuţi prin granturile câştigate de cadrele didactice şi cercetătorii universităţii noastre. Acele milioane de Euro, prezentate ca investiţiile UBB în infrastructura de cercetare, pentru care, ca „investitor”, aceasta are dreptul să pretindă realizarea amortizării, sunt, în proporţie de peste 95%, fonduri din granturi de cercetare ale cadrelor didactice şi cercetătorilor.

Revenind la Scrisoarea deschisă, dacă ar fi adoptate toate măsurile propuse, care sunt benefice pentru toate domeniile de cercetare, nu numai pentru cele din zona stiinţelor experimentale, prin consecinţele concrete pe care le-ar genera, sunt sigur că s-ar crea sistemul necesar pentru punerea în valoare a potenţialului ştiinţific excepţional de care dispune universitatea, iar tinerii cercetători care sunt acum în universitate, sau care ar urma să fie angajaţi în viitor, ar constitui forţa necesară pentru a promova semnificativ UBB în poziţionarile naţionale şi internaţionale.

Pentru ca această poziţie de cercetător în universitate să fie atractivă pentru cei mai performanţi dintre absolvenţi, ei trebuie să beneficieze de condiţii similare cu cele care li se oferă în alte universităţi sau institute de cercetare din ţară. Angajarea lor doar pe o perioadă determinată şi fără a fi sprijiniţi prin creditare în perioadele de nefinanţare a granturilor, a făcut să plece un număr mare dintre cei mai buni cercetători care au fost în universitate în ultimii ani. Toate încercările noastre de a obţine sprijin din partea conducerii universităţii pentru stabilizarea cercetătorilor, prin măsuri fezabile puse în practică de alte universităţi, au fost sortite eşecului. Să nu credeţi că măsurile propuse ar fi presupus eforturi financiare sau umane deosebite, dar nu s-a dorit, pentru că s-ar fi dezvoltat în universitate un segment relativ independent, prea puţin manevrabil. Celor care nu găsesc justificată miza accederii UBB în poziţii incontestabile de recunoaştere internaţională, le cer doar să-şi imagineze ce ar însemna să scăpăm de toate evaluarile dâmboviţene, de judecăţile trucate de cei care sunt majoritari. Parcă totuşi merită încercat.

La cele menţionate mai sus, care îşi pot găsi soluţii dacă vor fi puse în practică cele susţinute prin Scrisoarea deschisă, aş mai adăuga, două aspecte, care trebuie avute în vedere de viitoarea conducere a universităţii, aşa cum le-am formulat în răspunsul la întrebările adresate de administratorii site-ului democraţieubb candidaţilor pentru viitorul Senat:

-  Susţinerea cercetărilor specifice UBB, datorită structurii sale şi obiectivelor  strategice asumate (de ex. multi- şi interdisciplinaritatea), prin concursuri pentru granturi interne, finanţate din resurse proprii, cu o secţiune specială pentru tineri, individual sau în echipe de 3-5 membri.

-  Un sprijin logistic competent, eficient şi în spirit partenerial, din partea administraţiei UBB.

Aş adăuga, la acest al doilea punct, că viitoarea conducere a universităţii trebuie să găsească soluţii de schimbare reală a modului în care sunt soluţionate în prezent problemele derulării contractelor de cercetare. În contul regiei reţinute, serviciile universităţii trebuie să preia efectiv o parte din activităţi, inclusiv cele de decont financiar, asumându-şi activităţi şi responsabilităţi într-un regim de parteneriat şi nu de subordonare. Fără această schimbare de mentalitate, fără ca titularii contractelor, cadre didactice sau cercetători, să fie degrevaţi de o serie de sarcini administrative sau financiar-contabile, aşa cum este situaţia în institutele de cercetare cu care concurăm în competiţiile pentru granturi, sansele UBB de a-şi spori resursele financiare pe această cale scad simtitor. Tot mai multe cadre didactice, în special tineri, renunţă la incercarea de a obtine granturi descumpăniţi de eforturile necesare pentru derularea contractelor, în primul rând din punct de vedere administrativ şi financiar-contabil, iar cercetătorii pleacă în strainătate sau la institute de cercetare unde, după ce au câştigat granturile, au doar obligaţia de a desfăsura activităţile de cercetare preconizate, de a valorifica rezultatele obtinute şi de a redacta rapoartele prevăzute, restul activităţilor fiind preluate integral de serviciile acestor institute. Mai mult în perioada redactării proiectelor, autorii acestora beneficiază de sprijin concret în redactarea anexelor, nu doar de control şi observaţii.

  *

Marius Lazăr, sociolog

Fragmente din textul preluat cu acordul autorului de pe http://www.democratieubb.ro/?p=654

Tendinţele  de acomodare la piaţă ale universităţii condamnă cunoaşterea ştiinţifică însăşi la deteriorarea statului ei şi contribuie la eliminarea treptată a cercetării fundamentale sau a activităţilor ce fac greu acomodabile la cerinţele pieţei dimensiunea aplicativă a ştiinţei. De fapt, sub acest aspect, unversităţile şi institutele de cercetare publice sînt cam singurele unităţi unde ştiinţa mai poate fi liberă, dezvoltîndu-se conform logicilor proprii de creştere şi propriilor necesităţi. Calitatea ei de bun inalienabil este astfel aceea care îi şi statuează valoarea.  Cu cerinţa de a „cerceta pentru piaţă” sau de a „cerceta pentru a vinde”, în ciuda utilităţii imediate a unei asemenea reorientări, munca ştiinţifică va trebui să se supună aceloraşi logici ale productivităţii, de obţinere de profituri ridicate cu costuri diminuate, realizate în unităţi cît mai mici de timp – un element care denaturează cursul intern al evoluţiei cunoaşterii, singurul capabil să producă lucruri noi cu adevărat.

Puşi în faţa unor asemenea transformări, cercetătorii din universitate pot avea strategii pe termen lung şi pe termen scurt. Pe termen scurt, ei se pot gîndi la salarii ameliorate, la plata datoriilor la bănci, la supravieţuire sau salvare economică individuală. Pentru aceasta, orice job care aduce mai mulţi bani e bun. Astfel, cercetătorii trebuie să se accepte ca simpli salariaţi, knowledge workers (muncitori cognitivi) şi să îşi trateze propria inteligenţă şi creativitate ca pe o marfă pe care să o vîndă cît mai scump pe o piaţă a cererii de soluţii la probleme practice de gadget-uri ştiinţifice sau de junk science pentru diferite televiziuni, cum se întîmplă în alte ţări.

Dar dacă intrăm în această logică, trebuie să ne întrebăm şi de unde vine valoarea acestei „mărfi”? Fără o creativitate liberă, neconstrînsă şi o muncă de producere a cunoaşterii care să rămînă în logica ei autonomistă, eliberată de presiunea productivismului eficientizat, produsele intelectuale nu valorează mare lucru: sînt încropeli, muncă superficială, multă reproducere. (Astfel mutăm mereu cartofii dintr-o ladă în alta, ca să reaşezăm în alte articole ştiinţifice, bine contabilizate, aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Producem un imens gunoi ştiinţific, în felul acesta, care ne dă afară din propria casă… Rezultatul este şi aici devalorizarea treptată a propriei munci şi ieftinirea bunurilor pe care le producem sub titlul de „cercetare ştiinţifică”.)

Strategia pe termen lung constă în a considera munca intelectuală o creaţie autonomă, fiind respectată ca atare. Este trecerea de la un knowledge worker la un creative thinker (gînditor creativ). Aceasta presupune şi un oarecare orgoliu de creator care face din propria libertate substanţa progresului său[5]. Dar mai presupune şi o validare internă, în cîmpul producătorilor. Ceea ce scrie sociologul Pierre Bourdieu despre „cele două pieţe ale bunurilor simbolice” este valabil şi pentru cunoaşterea academică: aşa cum artele se produc pentru o piaţă largă, a succesului comercial, şi pentru una restrînsă, a validării artistice de către artiştii înşişi, tot aşa cunoaşterea are nevoie, înafara unei utilităţi sociale, de o autovalidare. Universitatea antreprenorială, în tendinţa de a cuceri piaţa comercială a educaţiei, ucide însă piaţa producătorilor autonomi.

(Desigur, s-ar putea replica aici că, de fapt, sistemul de publicare omologat de sistem este o peer-evaluation care ar fi capabilă să ofere această validare internă în cîmpul cunoaşterii. Acest lucru este adevărat în principiu  – şi dacă evaluările colegiale nu devin la rîndul lor pervertite de logica „eficientizării” cunoaşterii. Dar, încă odată, sistemul nu produce cunoştinţe, ci formalism: ceea ce numim „cercetare ştiinţifică” nu este decît un indicator ce trebuie bifat pentru a ajunge la nivelul de salarizare scontat sau care îţi permite să îţi păstrezi slujba. Asta înseamnă, de fapt, un angajament limitat în cercetare, temporar şi condiţionat de productivitate – cît mai multe articole într-un timp cît mai scurt. Las la o parte situaţiile în care peer-review-ul este manipulat de clici. Sau situaţiile în care instituţia autoratului colectiv pentru articolele publicate multiplică artificial valoarea indicatorilor de frecvenţă a publicării. Simplul fapt că cercetătorilor li se cere să publice tot mai mult – şi în reviste cu un anumit tip de cotaţie – creează o piaţă aparte a publicaţiilor ştiinţifice, unde e nevoie de tot mai mulţi review-eri pentru tot mai mulţi autori şi acelaşi număr de cititori, dar şi de tot mai mult timp de aşteptare pentru a afla dacă un articol ştiinţific este sau nu acceptat. Procesul durează de multe ori ani, cercetarea se învecheşte şi poate deveni inutil tot efortul de pînă la publicare. Presiunea producerii eficiente tinde să îşi producă propriile mijloace de autolimitare. Iar calitatea  articolelor, pe de altă parte, tinde să se dilueze.)

Cum se poate constata şi din timiditatea exprimărilor în public ale membrilor UBB în legătură cu situaţia universităţii, corpul universitar este la ora actuală mai curînd atomizat. În pofida unor declaraţii retorice sau a formulării ei ca deziderat, comunitate academică este un termen ce poate cu greu defini astăzi universitatea (şi faptul nu e în mod particular valabil doar pentru UBB). Putem spune însă că există, totuşi, în sînul ei, cîteva comunităţi care, în prezent, departe de a fi ele însele nişte entităţi deosebit de armonioase apar la rîndul lor destul de izolate. Am în vedere aici în primul rînd comunităţile dinăuntrul specialităţilor – singurele care pot funcţiona ca atare: ele sînt comunităţi de egali, membrii acestora alcătuind deopotrivă un public calificat şi o instanţă de validare  pentru produsele lor ştiinţifice, împărtăşind astfel valori etice sau de cunoaştere comune. Este forma ideală a comunităţii academice, creatoare şi beneficiară a unui ethos ştiinţific general acceptat.

Acest ethos ştiinţific ar fi trebuit apoi să fie, teoretic, împărtăşit la nivelul unităţilor administrative – departamente şi facultăţi. Iar mai departe – ar fi trebuit să devină fundamentul solidarităţii dintre facultăţi. În practică, toate acestea funcţionează doar ca deziderate, deoarece „comuniunea” dintre subdiviziunile universităţii este dată mai curînd de funcţionarea prin aceeaşi organigramă şi atît. La o astfel de concluzie poţi ajunge destul de uşor văzînd cît de sporadice sînt colaborările dintre departamente. Nu prea există multe proiecte în comun – iar cursurile transferabile de la o facultate la alta sînt dificil de realizat, în primul rînd din cauza sistemului de decontări inter-departamentale. Proiecte educaţionale care să angajeze simultan mai multe facultăţi sau proiecte de cercetare interdisciplinare sînt, iarăşi, greu de îndeplinit. (Fiindcă, în ciuda unor lozinci binevoitoare, afişate în discursurile de motivare ale unor proiecte, interdisciplinaritatea este de cele mai multe ori o ficţiune. Ceea ce se încurajează este aproape exclusiv formarea unidisciplinară, prin stimularea implicită a unui set întreg de „şovinisme” de ramură care inhibă creativitatea şi ne condamnă la întîrziere).

Desigur, de vină, în parte, pentru absenţa proiectelor comune este sistemul de decontări între facultăţi – aberant ca idee, dacă te gîndeşti că este vorba de aceeaşi instituţie. Cauza principală – aceeaşi care inventează şi dă peste cap în acelaşi timp mecanismul decontărilor –  rezidă însă în inegalităţile flagrante în distribuţia resurselor pe facultăţi şi situaţia lor de concurenţă (care trece de la simpla gelozie la spaima atavică de a nu pierde o felie din „piaţa academică internă”, care ne-ar face să pierdem studenţi, deci alte resurse, deci alţi bani – în principal de salarii). Printr-o interpretare abuzivă a cerinţei de competitivitate la nivelul colectivelor, managementul instituţiei a  transformat  principiul concurenţei şi al „relaţiilor de piaţă” într-un corolar de funcţionare a universităţii. Unii pot vedea aici o tehnică inteligentă de punere la lucru a „performanţei”. Alţii însă acuză acest sistem ca fiind mijlocul cel mai eficient a dezbina facultăţile şi a racola clienţi pentru propria politică din partea conducerii universităţii. Chiar şi în teorie, jocul pieţelor presupune o „mînă invizibilă” – şi deci neutră – care reglează raporturile între participanţi, nu o „mînă” pe cît de vizibilă, pe atît de ameninţătoare care, în plus, mai acţionează deopotrivă ca arbitru şi ca jucător…

Există astfel un conflict interior pe care îl produce sistemul intern de alocare a resurselor, cel dintre aspiraţia către o universitate de cercetare („humboldtiană”) şi politicile care ne orientează spre universitatea de masă. Modelul „humboldtian” funcţionează acolo unde colectivităţile sînt mai degrabă restrînse şi relaţia profesor-student se poate converti într-un transfer personalizat, superior calitativ, de cunoaştere, iar studenţii pot fi atraşi efectiv în programe de cercetare. Poate fi implementat însă foarte dificil în facultăţile cu mulţi studenţi. Dar deşi susţinem că idealul UBB este acest model, resursele financiare se distribuie pe criteriul cantitativ al efectivelor de studenţi – şi, astfel, facultăţile unde se poate face un transfer educaţional de calitate sînt de fapt cele defavorizate.

Dacă deci ţine la modelul „humboldtian”, universitatea ar trebui să regîndească sistemul de redistribuire a veniturilor în funcţie de obiectivele ei declarate şi să facă dreptate cercetării. Altfel, vorbim de cercetare – şi obligăm corpul profesoral să satisfacă diverşi indicatori formali – dar alocăm fonduri facultăţilor (şi salarii, implicit) în funcţie numărul de studenţi înscrişi la programele educaţionale. Mai mult, ierarhizăm cadrele didactice – şi le remunerăm – în funcţie de şansa sau neşansa de a lucra în departamente care, conjunctural, au mai mulţi sau mai puţini studenţi – şi nu în funcţie de valoare. Este injust – aşa cum arăta şi domnul Simon în intervenţia sa pe acest blog – ca între persoane cu aceeaşi performanţă şi acelaşi rang didactic (nu dau nume, dar exemplele ne pot veni în minte uşor) să existe diferenţe între salarii de cîte două-trei ori, cum se întîmplă în universitatea noastră. Aplicînd astfel de politici de inegalitate flagrantă în şansa obţinerii de venituri, UBB se subminează din interior. Nu susţin egalitatea veniturilor, ci egalitatea şanselor de a accede la venituri suplimentare, conform cotărilor profesionale în cîmpul fiecărei discipline şi valorii contribuţiilor ştiinţifice, principiu care nu se aplică uniform în universitate.

Un asemenea deziderat poate fi atins în măsura în care, în acelaşi cadru legislativ, decidem să modificăm cadrul de finanţare intra-instituţinală. Fiindcă diferenţa dintre a finanţa o activitate şi a obţine profit dintr-o activitate este aceea care explică situaţia de astăzi a învăţămîntului. Desigur, la  începutul anilor ’90, slaba echipare a laboratoarelor, a bibliotecilor şi a centrelor de cercetare şi absenţa manualelor universitare, în condiţiile unei creşteri accentuate a ofertei de educaţie superioară  apăreau ca un efect al subfinanţării sistemului educaţional. Numeroasele luări de poziţie ale corpului academic aveau în vedere acest aspect. Astăzi, sursele de finanţare s-au multiplicat şi fondurile s-au diversificat, unele laboratoare sînt mai echipate, salariile (unor) cadre didactice sînt mai mari, dar resursele educaţionale au rămas la fel de precare, iar bibliotecile aproape la fel de slab şi anacronic echipate. Universitatea a cumpărat numeroase clădiri, devenind, la sfîrşitul anilor 2000 unul dintre cei mai redutabili jucători imobiliari pe piaţa clujeană, dar echipamentele pentru educaţie au rămas la fel de slab dezvoltate. Conducerea universităţii, atunci ca şi acum, s-a aşteptat şi se aşteaptă în schimb la miracole în clasarea pe un loc competitiv printre universităţile lumii… Nu poate exista însă o bună clasare fără o ameliorare a calităţii prestaţiei academice – şi, implicit, a actului educaţional.

Universitatea şi-ar putea aşadar asuma opţiunea de a finanţa activităţi şi nu de a finanţa cohorte educaţionale, iar apoi de a externaliza acest model, în situaţia în care el se dovedeşte de succes. Finanţarea de activităţi presupune astfel alocarea de pachete de finanţare pentru pachete educaţionale, care să includă acoperirea necesităţilor pentru derularea întregii activităţi, chiar dacă efectivele de studenţi (importante şi ele) sînt fluctuante. Pachetele de finanţare ar urma să se raporteze la un optim al resurselor, care să acopere şi necesarul de cadre, şi necesarul de studenţi, şi resursele materiale cerute pentru buna desfăşurare a activităţii. Trebuie pornit de la ideea că, din moment ce ministerul şi universitatea au convenit (prin aprobarea planului de învăţămînt) că o activitate – didactică sau de cercetare – este benefică, atunci ea trebuie susţinută sub toate aspectele sale, nu numai pentru capacitatea de „a aduce” studenţi monetarizabili.

Finalmente, însă, înainte de a alege soluţiile, trebuie să ne definim opţiunile. Trebuie să reflectăm şi să stabilim mai întîi ce model de universitate ne dorim, pentru ca apoi să putem alege mijloacele optime pentru realizarea acestui model. Avem de reflectat la o universitate de tip tradiţional, la o universitate antreprenorială, la o universitate de cercetare şi predare de tip humboldtian – iar acestea sînt doar cîteva dintre modelele demne de discutat. Ce dorim: universitate pentru a conserva o excelentă tradiţie de creativitate ştiinţifică şi umanistă? Sau vrem să realizăm nişte „criterii de excelenţă” doar pentru mai mulţi bani? Vrem performanţă – sau „performanţă”? Şi cum vrem să facem în continuare dacă vrem să ne învăţăm studenţii să îşi păstreze libertatea de spirit şi demnitatea, fiind în acelaşi timp sensibili la celălalt, indiferent de locul unde se plasează el social?

 

[1]vezi http://www.suzanneanker.com/

 

[2] „Învăţămînt şi cultură: re-forme sau re-structurări?” în Fotoliul scepticului spectator, Editura UNITEXT, Bucureşti, 2007