Creativitate, evaluare academică și regimuri de audit [Raluca Soreanu]

Problema evaluării performanțelor academice este arareori supusă unei dezbateri despre creativitatea actului evaluării și a sistemului de evaluare care îi stă în spate; într-adevăr, pare un domeniu de deliberare în...

Problema evaluării performanțelor academice este arareori supusă unei dezbateri despre creativitatea actului evaluării și a sistemului de evaluare care îi stă în spate; într-adevăr, pare un domeniu de deliberare în care suntem chemați mai degrabă să fim riguroși decât creativi. Ramificațiile acestei false opțiuni sunt foarte profunde, și ele sunt de natură să structureze modul în care ne constituim ca intelectuali, modurile în care se întâmplă tranzacțiile intergeneraționale, și modurile în care productivitatea și reciprocitatea (sau dimpotrivă, sărăcia și dezechilibrul) acestor tranzacții intergeneraționale se reflectă din mediul academic în alte arene sociale. Această reflectare ia multe forme, despre care sociologii cunoașterii au destule să ne spună, dar pe care aș vrea să o adun aici, în aceste rânduri, în metafora de “urmă”. Sunt multe urme pe care comunitățile academice a diverse timpuri și locuri le lasă în lume, fie ele încrustate în idei, în artefacte, în materialități de tot soiul, sau chiar în temporalități. A ne gândi mereu doar la termenii în care societatea condiționează universitatea (aici, mai particular, într-o articulare critică, la modul în care o societate neoliberală își constituie o universitate neoliberală după chipul și asemănarea sa) înseamnă, într-un sens, a face doar o “jumătate” de sociologie a cunoașterii. Cealaltă jumătate – jumătatea amânată – ne vine mai greu nouă înșine ca universitari, pentru că aduce cu sine acceptarea responsabilității uriașe pe care o avem în actul cunoașterii, dar și în mai micile gesturi profesionale și cotidiene care îl acompaniază întotdeauna; și mai aduce cu sine acceptarea faptului că diferite “veniri împreună” din interiorul comunității academice – ipostaziate în grupuri de cercetare, școli de gândire, institute, sau alte alăturări neformalizate – pot fi mai mult sau mai puțin creative, generative sau critice. Greul “epocii” pe umerii universitarului depinde astfel de capacitățile sale relaționale; iar reverberările creative din mediul academic în alte medii depind de calitatea țesăturii relaționale a fiecărui grup în parte.

Datorită acestei “jumătăți amânate” orice act sau sistem de evaluare academică este complicat; și este cu atât mai complicat ca acesta să fie atât creativ cât și riguros. Cine evaluează? Cine stabilește criteriile de evaluare? Sunt ele stabile sau legitim stabilizabile? Cine orchestrează revizuirile critice ale oricăror criterii create anterior? Cine este evaluat? Cum anume se parcurge calea de la evaluări individuale (cercetători, autori) la evaluări colective (grupuri de cercetare, domenii, departamente, universități)? Ce anume pierdem sau ce opacizăm dacă pornim de la evaluări individuale? Iată doar câteva din întrebările cu care pornim la drum.

Dacă este să ne aplecăm asupra sistemului de conferire a titlurilor didactice pentru știinte sociale, asa cum reiese el din regulamentele care completează Legea Educației naționale L1/2011, atunci observăm o serie de inegalițăți importante între discipline, dat de ponderea diferită pe care o au publicațiile în jurnale cotate de Institute of Scientific Information (ISI). Totodată, evaluarea tuturor disciplinelor din științele sociale este din ce în ce mai centrată pe publicațiile ISI. La intersecția dintre aceste două stări de fapt, avem un rezultat pervers: în unele discipline este mai ușor de circulat între titluri chiar din definiția criteriilor, și în acealași timp este structural mai ușor de publicat în publicații ISI, datorită numărului și diversității lor. Aici ramificațiile nu sunt doar individuale (traiectorii de ascensiune mai facile în unele discipline), ci ele sunt și cumulate, generând ierarhii de prestigiu între discipline. Articolele ISI devin convertibile în alte genuri de capitaluri (e.g. granturi de cercetare, echipamente) care la rândul lor stau la baza evaluării departamentelor și specializărilor, și deci la baza finanțărilor. Este astfel un joc în care unii acumulează continuu, iar alții dez-acumulează continuu, și astfel discrepanțele cresc. Pășim într-o lume a evaluărilor care este practic organizată conform ideilor teoretice despre conversii de capital ale sociologului Bruno Latour. Latour vede oamenii de știință ca pe niște investitori în credibilitate științifică care sunt continuu angajați în conversiile de capital de care vorbeam mai sus. Însăși convertirea dintr-o formă de capital într-alta generează credibilitate; dar credibilitatea nu este obiectul dorit în sine, ci creditul care face preschimbările posibile. Legea Educației în forma sa actuală prefigurează o lume latouriană.

Cum putem regândi evaluarea performanțelor academice, în așa fel încât lumea academică să nu fie aplatizată într-o colecție de practici de conversie de capital? Cum putem face ca, într-adevăr, Bruno Latour să nu aibă dreptate? Aș spune aici că un sistem de evaluare a performanțelor e creativ când stimulează “veniri împreună” în comunitatea academică ce sunt la rândul lor generative (grupuri de cercetare cu rezultate alternative, colaborări între domenii, și chiar “mariaje” cu actori din afara universității); el nu e creativ când contribuie activ la hiperindividualizarea producătorilor de cunoaștere prinși în jocul de transformare de capital. Dacă premiem doar indivizi, iar orice evaluare a altor entități supraindividuale emerge din agregarea simplă a performanțelor individuale, atunci atacăm însăși țesătura relațională a comunității academice.

Pentru ca această țesătură să nu fie des-țesută, o primă direcție majoră de acțiune este re-apropierea de către universitari a arenelor în care se iau acele decizii despre evaluarea academică care fac posibilă lumea latouriană. Concret, ne confruntăm cu externalizarea și normalizarea externalizării deciziei în legătură cu criteriile de promovare și evaluare a performanței, care este făcută să apară ca o decizie proprie actorilor din domeniul politicilor publice, mai degrabă decât universitarilor. Aici suntem însă în spatiul unei ecuații foarte complicate. În câteva cuvinte, în relație cu educația superioară, statul (prin agențiile sale și politicile sale despre educație) funcționează ca un soi de “stat evaluativ” care își asumă “cântărirea” universităților (pe componentele lor și în ansamblul lor) în numele faptului ca deși ele sunt instituții autonome, rămân totuși instituții publice, finanțate în mare parte public. Acest stat evaluativ va avea deci un regim de audit care îi corespunde, prin care universitățile trebuie să se regândească și să atingă anumite obiective, pentru a primi finanțări. Performanța este măsurată în moduri care leagă “excelența” de caracterul public al universităților și de răspunderea lor publică (“public accountability”). Câmpul în care trebuie intervenit ține tocmai de această codare prin răspundere publică. Dacă răspunderea publică este unul dintre cele mai productive principii pe care le înglobează universitatea în prezent, ajutându-ne să nu devenim o sferă opacă închisă asupra sinelui, ceea ce trebuie supus dezbaterii critice sunt conținuturile pe care le subîntinde fiecare regim de audit, și în funcție de care se decid care sunt ierarhiile și care sunt fondurile alocate de la buget. În regimul de audit care este în prezent în operare, avem o absență paradoxală: lipsește tocmai componenta în care se apreciază contribuțiile universității publice la bunul public. În schimb, se promovează un specialism cuantofrenic (prin accentul pe publicații ISI) care nu are nimic de a face cu bunul public. Propun aici un soi de principiu al revizionismului critic, în relație cu orice regim de audit ne imaginăm sau ajungem să practicăm: criteriile de evaluare nu trebuie construite ca un dat, ci trebuie reexaminate continuu. Este în spiritul autonomiei universitare ca autoratul regimului de audit să nu fie externalizat autorităților statului, să nu fie normalizat ca fiind un produs al acestora, ci să fie supus unor investigații critice care reflectă viața universitară și schimbările sale profunde. Doar în imaginarul birocratului regulamentul este ceva implacabil.

Cel mai mare pericol pe care îl văd în prezent este migrarea spre un sistem de audit rigid bazat pe evaluări periodice, în care productivitatea fiecărui individ este cântărită în funcție de niște criterii date (spre exemplu, o dată la patru ani, după cum este cazul în Marea Britanie). Chiar în interiorul universității riscăm să fim noi înșine prea voluntari în generarea criteriilor de evaluare a excelenței academice. Un timp academic structurat de evaluări periodice este un timp furat de cadențe, de repetiții, de autoprezentări, de mime de conținut. La finalul întunecat al unui drum de “supra-producție” de criterii și regulamente de evaluare a performanței vom ajunge probabil sub pecetea unui sistem de audit rigid, cum e Research Assessment Exercise (RAE) în Marea Britanie, care odată instaurat destructurează viața academică în feluri pe care universitarii britanici încep acum să le înțeleagă și să le discute critic. Nu e întâmplător că acest sistem a fost pus în mișcare în timpul lui Margaret Thatcher, în 1986, și acest lucru reflectă etosul hiperindividualist al vremii. În timp ce în Marea Britanie se conturează din ce în ce mai solid un câmp de critică a RAE, a efectelor sale pe termen lung (dar care vine concomintent și cu exacerbarea începând cu 2010 a componentelor cantitative de evaluare, bazată pe factori de impact, în cazul știintelor tari) ar fi trist să facem pași spre instituționalizarea unui astfel de sistem. Pe scurt, am importa voluntar un experiment eșuat.

După cum am sugerat deja, una dintre cele mai perverse și necreative consecințe ale oricarui sistem de evaluare a performanțelor academice este individualizarea procesului de producere a cunoașterii. Centrarea pe autori individuali duce la dez-inventarea altor produse colective de cunoaștere, la obsesii în legătură cu patente, la desolidarizări. Orice formă de coproducere de cunoaștere și de colaborare este mai greu de imaginat și susținut într-un sistem bazat pe publicații ISI ca rezultat preferat. Ducând critica mai departe, am putea spune, urmându-l pe Michel Foucault, că “autorul” nu este altceva decât un moment de individualizare în istoria ideilor, este o funcție prin care ne apărăm de circulația liberă, utilizarea liberă, și compunerea și recompunerea liberă a ideilor. Tot în spiritul lui Foucault, vedem cum emerge un regim de autonormalizare a universitarilor, care învață ei înșiși să folosească tehnici de a urmări și cuantifica modul în care sunt citați (vezi Social Science Citation Index), și deci modul în care “contează” în câmpul lor; sau își bazează decizia de publicare nu pe criterii de rezonanțe de idei și afinitați teoretice, ci pe calcule strategice în legătură cu modul în care e cotată publicația pe care o aleg în sistemul ISI. În fine, unul dintre cele mai sinistre produse ale individualizării și autonormalizării este generarea unei singure temporalități a procesului de cunoaștere. Este o temporalitate suverană și împuținătoare, care favorizează cicluri scurte și rezultate rapide, care să “încapă” în articole ISI. Alte cicluri și temporalități ale creativității vor fi sufocate. Fizicienii sau chimiștii știu poate cel mai bine care este cursul vieții unor idei foarte importante, dar care au nevoie uneori de câteva decenii de elaborare pentru a putea fi preluate și reflectate în câmpul lor. Filologii ne vor spune despre cât de neomogen distribuită este productivitatea a orice definim ca “voce auctorială” pe parcursul unei vieți trăite. Se cuvine astfel să reflectăm la cum anume reușim să nu distrugem printr-un sistem de evaluare sau altul acumulările “tăcute” care prefațează de multe ori actele creative.

Iar la final, o paranteză despre citare – care, ca orice paranteză, conține poate mai multe chei decât orice apare în afara sa. Ce înseamnă să ancorăm evaluarea academică în citări, sau în numărarea citărilor? Când citez, marchez o rezonanță. Sau o afinitate de idei. Sau construiesc o afinitate care va face posibile alte afinități. Nu încorporez, nu deposedez, nu apropriez, nu formez clici sau antagonisme. Nu convertesc capitaluri în alte capitaluri, via credibilitate. Încrederea că există posibilitatea unui etos sănătos care să stea în spatele citării mă face să pot funcționa în câmpul academic, care are în centrul său practici de citare, și nu și-a găsit (încă) nici o modalitate neproblematică să le transceandă. Pentru mine, citarea este parte dintr-o politică a granițelor personale, prin care recunosc filiații de idei și fire teoretice (care în absența citării ar putea rămâne invizibile) care mă leagă de alte generații intelectuale sau de colegii mei de generație, și pe care doar recunoscându-le și marcându-le ca atare, ca emanând dintr-un univers psihic diferit de al meu, pot să îmi creez propriul spațiu de critică, reflexivitate și creativitate. Vedem astfel că Michel Foucault iluminează problema citării doar parțial când ne spune ca autorul este un mecanism de apărare în fața circulației ideilor. Autorul este și un spațiu autonom (așa cum întelege Cornelius Castoriadis autonomia), o ipostază psiho-istorică unică unde se articulează și se cristalizează critica și reflexivitatea într-o substanță și într-o formă aparte, care nu este niciodată identică cu a altui autor. În sens psihanalitic, citarea este (sau mai degraba poate fi) un fericit mecanism de separare pe care câmpul intelectual l-a generat, prin care putem să ne recunoaștem fiecare pe sine și unii pe altii, și pe care este predicată creativitatea însăși. Vedem astfel că citarea este un “lucru” academic foarte complicat, incompatibil cu numărări simple (care ancorează sistemul ISI). Plasarea criteriilor legate de cantitate (câtă citare?) în inima actualului sistem de evaluare a performanțelor academice marchează fetișizarea cantității și alte degenerări cuantofrenice. Un sistem de evaluare creativ este unul care are (și își reinventează continuu) capacitatea de a recunoaște produse ale cunoașterii care sunt radical noi și care îi sfidează propriile taxonomii; și este un sistem care recunoaște și entități noi din care pot emana produse ale cunoașterii, pentru că, într-adevăr, nu suntem doar indivizi, ci și părți din tot soiul de țesături relaționale.