“Este iluzie să credem că rolul universității se rezumă la a produce forță de muncă pentru piață” [interviu cu Enikő Vincze în Vox Publica]

VOX PUBLICA, 20.02.2012 Am lansat cîteva întrebări/teme unuia dintre cei cinci candidați la rectoratul UBB, Enikő Vincze. Vom reveni cu texte adresate și altor candidați aflați la linia de start....

VOX PUBLICA, 20.02.2012

Am lansat cîteva întrebări/teme unuia dintre cei cinci candidați la rectoratul UBB, Enikő Vincze. Vom reveni cu texte adresate și altor candidați aflați la linia de start.

 

Suntem în plină dezbatere între candidații la funcția de rector al UBB (la prima întîlnire din 8 februarie am participat trei dintre cei cinci). Pozițiile noastre (a profesorilor Ion Aurel Pop, Daniel David și a mea) denotă viziuni diferite despre universitate. Daniel David, și prin titlul programului său, dar și prin ideile exprimate la dezbatere, întruchipează universitatea antreprenorială. Ion Aurel Pop întrevede universitatea ca „o comunitate a egalilor” care studiază și cercetează în cetatea protejată față de lumea de afară.

Desigur, fiecare încorporează și alte elemente, dar dacă focusăm pe emblemele lor centrale, astea sunt. Ambele programe sunt elitiste. Unul în sens științifico-financiar, celălalt în sens umanist-culturalist. Îmi dau seama, că cele două programe pot fi atractive din două motive: în momentul de față “eficiența economică” este sloganul care definește politicile publice, el fiind definitoriu și în raport cu universitățile în noua Lege a Educației; pe de cealaltă parte, comunitatea academică de la UBB este implicată, vrând nevrând, în războaiele politice dintre partide (datorită faptului că domnul rector Marga face opoziție față de PDL prin decredibilizarea legii educației, cu efecte directe chiar asupra derulării acestor alegeri).

Astfel primul program promite că ne va face pe toți competitivi și de succes, iar al doilea că ne va proteja de influențele nefaste ale vremurilor pe care le trăim. Sincer: mi-aș dori și eu să pot să cred că așa ceva este posibil. Cui nu-i place să aibă succes și să creadă că viața academică este atât de neutră față de relațiile de putere, încât munca lui/ei susținută va fi recompensată pe merit. Totuși, vedeți, dacă urmăresc reacțiile colegilor față de cele trei programe (și acum nu vorbesc despre programele celorlalți candidați care nu au participiat la dezbatere) nu aceste promisiuni sunt considerate a fi utopice în mod predominant, ci, aparent, programul meu este definit drept idealist. Dar eu l-am conceput și l-am depus drept candidatură pentru rectorat tocmai pentru că sunt absolut convinsă că azi în Cluj, în România, și mai departe, avem nevoie de acest model al universității. Este o concepție care răspunde critic la provocările vremurilor pe care le trăim, propunând, cum spun un nou contract social în interiorul UBB și un nou contract cu societatea. Și celelalte două  programe răspund la vremurile în care trăim, dar fac asta în mod diferit. Căci și universitatea antreprenorială, și universitatea umanistă sunt moduri de adaptare aproape necondiționată la regimul neoliberal: prima își propune să funcționeze ca un micro-cosmos pe măsură, iar a doua ne sugerează să ne creem lumea noastră ideală. În raporturile lor cu societatea, prima colaborează cu Mediul de Afaceri, iar cea de a doua cu Omul abstract.

Programul meu

Ideea centrală a programului meu (pe larg puteţi citi aici) este multiversitatea ca bun public, inserată în comunitatea imediată și caracterizată de guvernanță democratică. Cu riscul ca termenul să nu rezoneze direct în limba română fiind preluat din englezul multiversity, îl folosesc pentru a desemna atât diversitatea internă, cât și multitudinea relațiilor pe care instituția de învățământ superior le are cu societatea din afara ei. Ambele sunt marcate (din păcate) nu de dorita armonie și competiția dreaptă , ci de relații tensionate rezultate din inegalitățile structurale dinăntrul și din afara universității. Dacă optăm pentru multiversitate, adică păstrarea diversității (profesionale, etno-culturale etc.) atunci trebuie să avem un model de dezvoltare instituțională sustenabilă în care îmbinăm principiul competitivității cu cel al solidarității, și revedem ce înțelegem prin competitivitate, cine stabilește criteriile sale și cine beneficiează dintr-o definiție sau alta.

Dacă lăsăm doar pe seama pieței (presupus libere) și meritocrației (presupus neutre și drepte) și competitivității în sens comercial să reașeze ierarhiile între specializările de la UBB (pe largul spectru al științelor naturii, sociale și umaniste), atunci riscăm să eliminăm o serie de domenii. Printre ele filosofia, limbile clasice, critica literară, sau teoriile sociale critice, dar nici antropologia socio-culturală nu ar sta prea bine, nici cercetările sociale aplicative și participative care deservesc societatea (și nu numai elitele conducătoare) nu ar fi marfa care se vinde la angajatori/corporații, sau chiar la cei care optează pentru o specializare sau alta.

 

Sînteţi în mod clar pentru redefinirea cunoaşterii care acum e practic descrisă ca o marfă, ca o investiţie. Spuneţi-mi cît de mare e ruptura dintre disciplinele care produc uşor “ce se cere” şi disciplinele “tolerate” din ce în ce mai greu pentru că nu produc nimic interesant strategic, economic? Ce discipline au fost confiscate nepermis de trendul cunoaştere-egal-marfă.

Este iluzie să credem că rolul universității se rezumă la a produce forță de muncă pentru piață, și este o păcăleală să insinuăm că specializările care produc mai multă forță de muncă despre care se presupune că ar fi mai vandabilă pe piața muncii, oferă cea mai bună și utilă educație studenților lor . Dar cum s-a format și cum se susține acest mod de gândire? De ce științele economice au cei mai mulți studenți? De ce științele economice au cea mai mare clădire? Departe de mine să contest profesionalismul colegilor de la științe economice și să demonizez economia. Observ doar că în condițiile în care și colegii de la alte specializări dau dovadă de calitate în educație și cercetare, ei nu se pot mândri cu acești indicatori, își derulează activitatea în spații mai restrânse (ceea ce nu este o problemă, mai ales pentru cei pentru care “the small is beautiful”), au mai puțini studenți (ceea ce din nou nu este o problemă, pentru că asta le oferă șansa să practice pedagogia centrată pe student), dar, și asta deja este o problemă, se bucură de mai puțină recunoaștere, au prestigiu redus, și venituri mult mai mici.

Ca să înțelegem cum am ajuns aici, ar trebui să facem o analiză detaliată a relației dintre universitate și piața forței de muncă de-a lungul deceniilor de după 1990, și să urmărim cum viziunea conform căreia universitatea este o fabrică care produce marfă pentru piață, a alimentat inegalități enorme între specializările UBB, și între științe, în ultimă instanță.  Nu avem la dispoziție astfel de analize. Dar avem cercetări care demonstrează că piața forței de muncă a fost în continuă schimbare în ultimii 22 de ani, că în perioade diferite au avut mai mare putere de absorbție domenii precum industria de construcții, imobiliarele, sau serviciile; avem cercetări care ne arată că politica de recrutare a firmelor se axează mai mult pe capacitatea de a se califica și de a învăța mai departe a angajatului și nu neapărat, sau nu în primul rând,  pe bagajul său de cunoștințe cu care iese de pe băncile facultății; există analize care demonstrează că această politică de recrutare se realizează de multe ori în rețeau relațiilor informale ale angajatorilor, deci capitalul social de tipul cine pe cine cunoaște și cine în cine are încredere are întâietate față de capitalul uman, sau cunoștințele atestate pe diploma potențialului angajat; chiar dacă statistici ale UBB arată că procentul celor care sunt angajați cu carte de muncă după un an de la absolvire este relativ înalt (în jur de 70%), acestea nu reflectă dacă ei lucrează în domeniile pentru care au învățat, sau lucrează la call center-uri și supermarket-uri, și nici la întrebarea, care este procentul absolvenților angajați față de totalul de absolvenți la o facultate sau alta; și în fine, dar nu în ultimul rând, este clar că piața nu poate absorbi atâția absolvenți câți am produs (în ultimii ani chiar ne-am grăbit să trecem la sistemul Bologna și să producem forță de muncă calificată în trei ani, față de patru).

Dar asta nu înseamnă că nu avem nevoie de universitate și de toate specializările sale. Nu înseamnă că nu este bine că tot mai mulți tineri au acces la universitate. Înseamnă că avem nevoie de o universitate și de un învățământ superior care își definește altfel valoarea profesională și rolul social, și nu în primul rând ca o fabrică care produce marfă pentru piață. Și aș adăuga, avem nevoie de o universitate la care au acces tot mai mulți adulți, pentru a-și putea continua studiile, pentru a se recalifica, sau pentru a dobândi mai multe cunoștințe care le sunt utile în viața cotidiană, sau pentru a-și dezvolta gândirea liberă și critică. Avem nevoie, deci, de universitate ca bun public.

 

Unde a greşit Marga cel mai grav în domnia sa prelungită din toţi aceşti ani?

Greșeala a fost înseși ceea ce spuneți, domnia prelungită. Dar domnia prelungită nu a fost dorită și făcută posibilă doar de dumnealui, ci de o întreagă rețea de compromisuri, interese și negocieri. Astea au făcut ca unii să se retragă în proiectele lor individuale (renunțând la a mai crede că au vreo șansă să schimbe ceva), sau au facilitat derularea alegerilor repetate ale rectorului așa cum s-au derulat ele de-a lungul celor 22 de ani care au trecut, sau au asigurat împlinirea scopurilor multora într-un sistem în care facultățile au fost puse într-o luptă crâncenă pentru studenți, și în care relațiile interpersonale au fost manipulate, iar exprimarea gândirii critice a fost cel puțin intimidată dacă nu contestată, decredibilizată și pedepsită.  Cu siguranță se va găsi cineva să facă o analiză amplă asupra regimului Marga, dar eu acum nu sunt în măsură să fac acest lucru.

Această analiză cu siguranță va trebui să arate și de ce, în această perioadă, universitatea a ajuns la rezultatele pozitive la care a ajuns, cum a facilitat stilul său de conducere, mai ales o anumită vreme, competiția care a produs performanță, observând desigur, că performanțele profesionale se datorează în primul rând expertizei academice ale celor care le-au făcut și nu persoanei sale, și că de multe ori s-a dovedit că s-a încercat o suprapunere a meritelor sale personale cu un succes sau altul, și o delimitare a dumnealui față de greșeli și eșecuri. De-a lungul anilor a ajuns să acționeze ca un dictator iluminat, a impus un management al controlului, a umilit multe persoane, și s-a răzbunat pe mulți. Unii afirmă, că dispariția lui de la conducerea UBB va lăsa în urmă un vid de putere, așa cum se întâmplă oriunde în altă parte după dispariția patriarchului.

Vor exploda poate multe tensiuni, așa cum se întâmplă oriunde după ce dispare din sistem un element în jurul căruia s-a clădit ordinea socială consacrată până la urmă pe baza unui consens. Nu va fi o perioadă ușoară de adaptare la noua situație (care este nouă și pentru că legea nouă a educației aduce schimbări majore). Va fi o perioadă de reorganizare, în care comunitatea academică va trebui să dovedească că într-adevăr îi place să practice autonomia și gândirea liberă, și că nu optează pentru perpetuarea paternalismului rectorului atotștiutor. Va fi o perioadă care trebuie începută cu o analiză critică a situației actuale, făcută la toate nivelele, de la departamente, până la conducerea înaltă, atingând probleme de natură administrativă, de politică academică, financiară (inclusiv salarială), curiculară, organizațională, stil de conducere. Chiar dacă vremurile ne-ar dicta să facem schimbări rapide și să ne adaptăm rapid la noua situație, trebuie să ne alocăm timp până ce pe baza acestor analize vom elabora mai multe alternative de soluții și vom opta pentru cele mai bune strategii de dezvoltare care îmbină interesele particulare ale diverselor departamente cu cele ale universității ca întreg.

 

Sînteţi printre puţinii care atrag atenţia că ambiţii precum Top Shanghai 500 presupun cheltuieli enorme şi că poate nu e cazul ca o universitate românească să-şi propună să ajungă cu orice preţ acolo. Amintiţi şi de banii puţini pentru o parte a personalului didactic. De cealaltă parte, UBB a facut turul mediatic tocmai cu un top de salarii absolut imense pentru anumiţi profesori. Cum s-a ajuns la aceasta ruptură şi cum vreţi s-o rezolvaţi.

Top Shanghai 500 pentru unii este o ambiție personală, reflectată asupra universității ca întreg. Să lăsăm deoparte criteriul Shangai de a avea absolvenți sau cadre didactice laureata ale premiului Nobel, care este parte din criteriile ajungerii în acest club. Și să observăm că unii, mai ales specialiști din științele naturii, poate chiar pot să producă atâtea articole indexate ISI câte trebuie pentru a fi experți de calibrul ISI. Dar știm bine, că numărul revistelor cotate ISI diferă în funcție de științe, și accesul la astfel de reviste este foarte dificil datorită unor inegalități structurale existențe pe piața internațională a științelor.

Pentru alții, Top 500 funcționează ca un motor al dezvoltării, un mecanism de motivație de a lucra pentru a ajunge printre „cei mai buni”. Dar sunt ei mai buni din toate punctele de vedere? Chiar nu găsim alte motivații de a ne dezvolta? De exemplu modelul științei practicate ca bun public prin intermediul căruia putem să contribuim la dezvoltarea durabile a locului în care trăim, o lume mai puțin poluată, oameni mai sănătoși, reducerea enormelor discrepanțe între cei foarte bogați și foarte săraci? Iarăși pentru alții, Shangai 500 pare a fi soluția pentru a atrage studenți din străinătate în condițiile în care populația României este în descreștere. Adică chiar avem toate abilitățile instituționale și profesionale necesare pentru așa ceva? Oare chiar oferim educație de calitate și producem cercetare de calitate în condițiile în care am ajuns la circa 45000 de studenți având un corp didactic compus din  1434 de persoane, și dacă pierdem din aceste cifre intrăm în moarte clinică? Oare chiar nu putem compensa reducerea numărului de studenți formați din rândurile tinerilor absolvenți, cu extinderea programelor adresate adulților care să revină la universitate sub diversele forma ale life long learning?

Din totalul posturilor ocupate la UBB 15% sunt reprezentate de posturile de profesor, 22% posturi de conferențiar, 34% posturi de lector și 29% posturi de asistent universitar. Din păcate în rapoartele noastre publice nu se prezintă veniturile pe grade didactice la diverse facultăți, avem doar un total de cheltuieli cu personalul. Cei aflați în poziții de conducere, își mai declară averea și veniturile. Dar în rest, atunci când vorbim despre marile inegalități salariile, ne bazăm pe cazurile pe care le știm prin intermediul relațiilor noastre interpersonale, sau a experiențelor proprii. În fine, marile inegalități există. Explicația este o poveste întreagă. Salariile mari există la nivelul cadrelor didactice cu grad de profesor care pe deasupra au și funcții de conducere (și avem multe funcții de conducere, avem 22 de decanate, avem preșidenție pe lângă rectorat și senat etc.).

 

Una din cauzele marilor inegalități între venituri este faptul că la mijlocul anilor 2000 s-a dublat salariul de bază al profesorilor. Desigur, problema nu este că salariul lor s-a dublat, ci că nu s-au dublat salariile tuturor cadrelor didactice.

Problema de fond, în ceea ce privește salariile de bază, este că statul român continuă să cheltuie prea puțin pe educație. Apoi, la un moment dat, nu s-au mai făcut angajări la UBB (și asta nu doar datorită blocajului mai recent de angajări în sectorul public), dar cursurile din programele de studii trebuiau acoperite. Acolo, unde au fost mulți studenți cu taxă, s-a întâmplat ca mai ales profesorii să-și facă cumul, dublând, sau chiar triplând norma lor de bază, iar cei care au avut grade mai mici (mai ales asistenți și lectori), să fi lucrat în plus în regimul plata cu ora. Sistemul de cumul s-a mai calmat la un moment dat (atunci când au fost trase semnale de alarmă privind deficitele facultăților), dar la unele facultăți și la unele persoane a fost păstrat.

Mai departe, chiar dacă aparent evaluarea „calitativă” anuală a impus o grilă similară la toate specializările (cadrelor didactice fiindu-le alocate un coeficient pe o scară de la 1 la 5), la specializările cu mulți studenți cadrele didactice au primit coeficiente mai mari decât colegii lor de la specializări cu număr mic de studenți, chiar dacă la publicații, conferințe, altele, au stat la fel, sau chiar mai rău decât cei din urmă. Și mai avem și sistemul salariilor de merit, care și ele au funcționat din când în când pe baza unor considerente legate de relațiile de putere dintre colegi, deci au rezultat în inegalități salariile nedrepte. Apoi a intrat în vigoare legea salarizării unice, care însă nu a schimbat mare lucru în tot acest sistem, a impus doar limita de sus a salariilor de bază aferente diferitelor grade didactice.

La toate acestea se mai adaugă diferențele de salarizare rezultate din implicarea unora sau altora în proiecte de cercetare cu finanțare națională sau europeană. De obicei, când se discută despre venituri, nu se face distincția între salariul de bază, plusurile de care am vorbit mai sus, și aceste venituri alocate din surse extrabugetare, în speță proiecte. Cele din urmă diferențe (rezultate din proiecte câștigate pe bază de competiții) se datorează desigur meritelor celor care reușesc să atragă finanțare pentru proiectele lor. Dar ne întrebăm pe drept, dacă asistenții și lectorii au câte 13-15 ore pe săptămână pentru un salariu de circa 1000 de lei, și au câte 200 de studenți într-o grupă, cum pot ei să ajungă să dovedească meritele lor de a atrage proiecte, de a scrie și publica articole ISI. Deci lupta este inegală. Sistemul îi favorizează pe unii și îi dezavantajează pe alții. Și mai știm, că pe vremuri, promovarea pe ierarhia academică era mai facilă, acum avem un sistem mult mai sever de promovare, deci este foarte posibil ca situația dezavantajată a tinerilor să se reproducă pentru o lungă perioadă de timp, și ca ei să fie nevoiți să-și caute și alte locuri de muncă, sau într-un final să plece undeva, într-o țară, unde statul sau angajatorul privat le apreciază munca în mod mai adecvat.

Tinerii nu pot face față acestor inegalități dacă nu beneficiază de câteva măsuri afirmative. În programul meu vorbesc despre măsuri care ar putea să se facă la nivelul UBB: din donații, din chirii, din regiile deduse din bugetele proiectelor de cercetare, s-ar putea crea un fond prin care să se subvenționeze chirii ale tinerilor care nu au locuință (să nu uităm că și creditele bancare s-au înăsprit și creditele nu se dau decât pe salariul de bază), sau să susțină o creșă și grădiniță pentru copiii universitarilor; proiectele europene de tipul celor POSDRU s-ar putea utiliza în vederea generării unor venituri extra-bugetare și în această direcție (precum s-au folosit, în mod corect, pentru burse doctorale sau post-doctorale), de a susține cercetarea proprie; veniturile extrabugetare ale universității ar trebui folosite pentru extinderea locurilor la cămin, care să fie accesibile și tinerelor cadre didactice, nu doar studenților; serviciile de suport logistic oferite de birourile aferente ale universității scrierii unor proiecte cu finanțare europeană sau altor tipuri de proiecte, dar și în vederea facilitării lor din punct de vedere administrativ/organizatoric să fie accesibile în mod egal tuturor cadrelor didactice, cei tineri să nu fie defavorizați din acest punct de vedere; în general, să se pună mai mult accent pe capacitarea tinerilor, dar defapt tuturor cadrelor didactice de a atrage fonduri europene.

Cele din urmă aspecte sunt importante și pentru că, din moment ce noua lege a educației a intrat în vigoare, ne așteptăm să avem un nou sistem de finanțare al învățământului superior, care va aloca fonduri nu doar pe baza numărului de studenți de la o specializare sau alta, ci și pe baza evaluării programelor de studii și a performanței științifice. Din păcate încă nimeni nu știe cum anume va arăta exact acest sistem. Dar, în principiu, el ar trebui să ne ofere șansa ca, de exemplu, un lector, pe baza rezultatelor sale științifice, să primească același salar ca un profesor. Apoi, performanța științifică  a fiecăruia trebuie susținută prin toată rețeau logistică și administrativă a UBB (să nu uităm, personalul administrativ și auxiliar al UBB ajunge cam la același număr ca și personalul academic), trebuie simplificate procedurile birocratice legate de programe extracuriculare, trebuie facilitate și susținute financiar în mod egal și just deplasările în străinătate în vederea participării la conferințe, trebuie susținute editurile universitare ca edituri recunoscute pe plan internațional. Și, în fine, trebuie găsite modalități prin care toți universitarii din toată țara pot să pună presiune pe guvern în vederea alocării unui procent mai mare din PIB pentru educație și cercetare, așa cum ne cer directivele Uniunii Europene. Și, desigur, avem nevoie de un stat care să nu se mândrească cu recunoașterea sa din partea unor lideri europeni drept statul care a impus cele mai drastice măsuri de austeritate, ci să facă eforturi să implementeze modelul Europei sociale la el acasă.

Până la urmă, este dificil să accepți un model de universitate care vrea să funcționeze altfel decât funcționează în afara sa lumea neoliberală, dar sunt convinsă că este nevoie ca universitarii să nu fie forță conservatoare, ci să constituie o putere care practică atitudinea critică și gândirea liberă, precum este nevoie ca acum, în perioada alegerilor, să nu reducem dezbaterile noastre despre universitatea dorită doar la aspectele financiare imediate, ci să le folosim pentru a discuta despre rolul social al cunoașterii, despre universitate ca factor al democratizării și model al guvernanței democratice, sau despre inserarea universității în comunitatea locală și știință ca bun public.

 

Spuneţi că doriţi mai multă transparenţă în folosirea resurselor extrabugetare. Daţi-mi cîteva exemple de folosire netransparentă în ultimii ani la UBB.

Când vorbesc despre nevoia unei mai mari transparențe, mă refer la faptul că azi, marea majoritate a cadrelor didactice poate să afle doar despre distribuirea marilor categorii de venituri extrabugetare (taxele studenților, regii, donații, chirii, prestări servicii etc.) pe marile categorii de cheltuieli (venituri, infrastructură etc.), ele nu au acces la date defalcate pe facultăți, pe grade didactice, sau la o analiză comparativă transparentă în acest sens. Precum nu sunt suficient de clare nici principiile conform cărora se acoperă deficitele unor programe (sau ce se face cu banii celor care „au ieșit în plus”), sau cum sunt redistribuite anumite sume extra-bugetare pe premii, sau pe subvenții acordate unor cercetări, sau pe creditarea unor proiecte, sau pe organizarea unor evenimente sau acoperirea unor deplasări în străinătate, sau chiar și pentru plata unor amenzi rezultate din nereguli privind câteva achiziții publice.

 

Cum veţi lupta cu o lege impusă de actuala putere care duce clar către o şi mai fermă trecere de la educaţie ca drept la educaţie ca privilegiu?

Prin stilul de management participativ și prin acea guvernanță democratică pe care doresc să le instalez înăuntrul universității din toate punctele de vedere. Rectorul nu poate să nu facă politică academică, dar el/ea nu trebuie să facă politică de partid. Sunt convinsă: universitarii nu pot să nu se implice în luarea deciziilor care îi privesc sau care privesc societatea pe care ar trebui s-o servească, dar nu pot nici să devină instrumente ale luptelor dintre partide politice. Îmi propun să creez și din acest punct de vedere un mediu suportiv în care cadrele didactice de la UBB să-și articuleze gândirea critică față de transformarea universității în fabrică sau în afacere, să adun laolaltă – prin expertiza celor care doresc să se implice într-un astfel de demers – o serie de analize și de modele de soluții și din afara țării.

Voi facilita deschiderea universității către comunitate, voi promova serviciul în favoarea comunității, voi aduce argumente în favoarea măsurilor afirmative temporare nu ca instrumente ale „asistenței sociale” înțelese în mod peiorativ, ci ca modalități prin care se reechilibrează inegalități structurale. Voi atrage fonduri (donații, de exemplu) pe baza responsabilizării sociale a mediului de afaceri din Cluj, din regiune și nu numai. Voi promova introducerea pe paleta largă a programelor de studii,  a studiilor de gen și a studiilor despre romi, și în general voi urmări promovarea principiului egalității de șanse în educația studenților și adulților, pentru ca să avem noi generații de experți în politici publice care știu ce înseamnă excluziune și incluziune socială, și știu ce înseamnă agendă socială europeană. Voi face demersuri împreună cu ceilalți membri ai conducerii executive în vederea găsirii unor mecanisme prin care putem crea șanse reale femeilor și tinerilor aparținând unor categorii dezavantajate, în vederea facilitării promovării lor academice și accederii la funcții de conducere. Voi intra în coaliții naționale, și internaționale care să întărească și la noi acasă și în domeniul educației, inițiativele care se centrează pe valori cum ar pluralismul, dreptatea socială, știința ca bun public care îmbunătățește calitatea vieții oamenilor și a mediului lor natural și social, sau dezvoltarea sustenabilă pentru toți.