Chiar mai avem nevoie de universitate? [Florin Poenaru]

Nu cu multe zile în urmă, siteul library.nu a fost închis. Acolo se aflau în format electronic câteva sute de mii de cărți, multe dintre acestea academice și de specialitate, acessibile tuturor celor ce se aflau în afara sau la periferia rețelei de biblioteci și librării academice ce dau substanța mediului universitar global de astăzi. Library.nu era o formulă limitată dar importantă de a reduce discrepanțele uriașe în ceea ce privește accesul la resursele necesare producerii cunoașterii între actori inserați în mod diferit în spațiul academic global. Ce este și mai revoltător în acest caz, este faptul că închiderea sitului a venit ca urmare a presiunilor făcute de către un conglomerat de edituri academice care considerau că le sunt încălcate interesele economice. Desigur că aveau dreptate. Rolul pentru care un proiect precum library.nu există este tocmai acela de a scurcircuita monopolul asupra cunoașterii pe care marile edituri academice îl dețin și pe care îl exploatează atât în defavoarea producătorilor de cunoaștere (autori, cercetători,etc. care produc gratis sau plătiți cu sume infime) cât și a consumatorilor acesteia (prețuri prohibitive). Sistemul este atât de nedrept și de exploatator încât este revoltător.

Dar desigur, acestea sunt lucruri cunoscute, nu de azi de ieri și au fost mulți cei care (din mediul academic sau nu) le-au semnalat. Mânia noastră trebuie să se întrepte spre aceste edituri monopoliste, la fel cum acțiunea politică viitoare care se va naște din mediul academic trebuie să le ia pe acestea drept la țintă. Dar ar trebui să observăm totodată că aceste trusturi exploatatoare n-ar putea funcționa fără complicitatea (intenționată sau doar structurală) a celor care activează în mediul academic – a universitarilor cum ar veni. Reformulând, ura noastră justificată nu ar trebui să se oprească doar la primul nivel: ar trebui să observăm cum viața universitară însăși, relațiile de producție a cunoașterii sunt în sine profund inegale și exploatatoare. Editurile nu fac decât să manipuleze în interes propriu aceste inegalități structurale din sistem. Diviziunea muncii academice, relațiile verticale de putere și prestigiu, incorporarea unui volum foarte mare de muncă neplătită sau prost remunerată din partea studenților sau proaspeților absolvenți, accelerarea competiției prin hiper-valorizarea sistemului de notare și altele asemenea nu sunt doar semne relativ recente ale neoliberalizării universității (deși sunt și asta), ci însăși fundamentul pe baza căreia s-a constituit universitatea modernă burgheză. Departe de a reprezenta o nouă formă de gândire și de management, neoliberalismul universitar nu face decât să accelereze, și să ducă la consecință, însăși elementele structurale ale universității. Diferențiera de clasă (și astfel mărirea diferențelor de clasă) a fost unul dintre principalele scopuri și efecte sociale ale universității încă de la apariția sa ca instituție și concept. Așadar, neoliberalismul nu este decât varianta contemporană a închiderii, a segregării și a excluderii care sunt deja inerente acestei instituții.

Prin urmare, în măsura în care mai este posibil de imaginat un altfel de rol social pentru universitate astăzi, acesta mi se pare a fi tocmai lupta constantă împotriva închiderii (closure), a privatizării în sensul limitării accesului doar pentru cei puțini și privilegiați. Acest lucru mi se pare și mai stringent în contexul local românesc. Pe de o parte, sistemul academic local este cu adevărat periferic în raport cu rețelele centrale de producție și acumulare a cunoașterii. Această disjuncție, deși mereu prezentată drept handicap și codificată neoliberal ca aspirație spre intrare în miticul top 500 al universităților, poate constitui baza pe care s-ar putea imagina și construi o universitate mai echitabilă și mai deschisă, în afara presiunilor monopoliste și exclusiviste ale centrului. Pe de altă parte, contextul universitar local, forjat în cadrul tranziției post-comuniste brutale, știe deja câteva lucruri despre lupta împotriva închiderilor de orice fel, mai ales în ceea ce privește acapararea universității de către interesele particulare ale unor grupuri închise. Întreaga traiectorie a mediului academic post-89 reprezintă practic o continuă luptă în acest sens – o experiență interiorizată și întrupată ce deja marchează în mod semnificativ reconfigurarea relațiilor academice din principalele centre universitare ale țării, uneori chiar împotriva birocației de stat, prinsă în propriile presiuni neoliberale.

În ultimă instanță, orice întrebare despre universitate este o întrebare despre societate și despre cum ne imaginăm că ar trebui să arate aceasta. Într-o societate a privilegiilor, excuderii și segregării, universitatea este fără îndoială inutilă, doar o anexă a negustorilor și clienților acestora. Dar n-ar trebui să renunțăm fără luptă.