Multișcoală, mai multă școală, mai mulți la școală [Cătălin Berescu]

Mie nu mi-a plăcut la școală!

Bine, ai mei au și greșit un pic la început cînd l-au lăsat pe bunicul să mă învețe să citesc pe Scânteia la cinci ani, normal că m-am plictisit îngrozitor în clasa a I-a. După asta, la liceul de informatică era prea multă matematică (iar micul artist suferea), la liceul industial dădeam la pilă ca să sprijinim industria țării, la facultatea de utilaje făceam marxism și chimie, ceea ce pentru vremurile alea era cam tot aia, iar la școala de arhitectură proiecte pentru oameni generici, întruchipați mereu de un profesor care ne învăța că societatea în care trăim este total greșită.

Copilul, adolescentul și tînărul student sînt același lucru – o materie tare și nervoasă, nemaleabilă (ah, ce vanitate să îți închipui că omul ăla tînăr de abia așteaptă să îi fie întipărite ideile tale în cap ca într-un fel de ceară moale a unei minți curate și albe…). Așa că tinerii sînt, de multe ori nemulțumiți, neliniștiți, neîncrezători. Nu, nu am fost eu un caz mai special, mai puțin adaptabil, nu sînt nici mai neserios nici mai încăpățînat decît alții dar știu mulți, foarte mulți care trec prin asta, îi văd și acum pe studenți cum se zbat sau cum se plictisesc… (nu, nu la mine la curs, eu sînt dintre profesorii amunzanți!)

Atunci, ce am căutat atîția ani în școală? Și de ce am ajuns să predau? E simplu: pentru că am vrut să fiu parte dintr-o școală în care cunoașterea pe care o primești are sens și pe care o dai mai departe cu plăcere. Nu am vrut să fiu neapărat mai bun decît profesorii mei, unii excelenți, decît în sensul în care am vrut să ne fie mie, colegilor și studenților foarte clar în orice moment de ce sîntem acolo și, dacă se poate, să ne și placă.

Dar în contimuare nu mi-a plăcut la școală! De data asta dintr-un motiv mai matur (știu, știu, criza bărbatului matur, nu rîdeți); aș fi vrut ca lucrurile alea cercetate, teoretizate, predate de toți colegii mei și de mine să ajungă bun public și ca ele, părticelele acelea de cunoaștere prețioasă, să ne pună laolaltă. Dar pentru asta ar trebui ca universitățile să fie ceva mai mult decît simple institute de cercetare care produc lucrări pentru eternă reciclare didactică sau pentru diverși clienți în căutarea productivității. Ar trebui să fie entități conștiente de sine iar primul gînd al unei astfel de conștiințe ar fi acela că educația e o activitate, din fericire, imprevizibilă. Ne-am speria atunci mai puțin de robotica managerială în care sîntem atrași spre formatare și care a devenit terifiantă, pe de o parte amenințîndu-ne retoric cu un colaps financiar iminent în absența vrăjitorilor care atrag bani pe de alta amăgindu-ne cu spectrul unor cîștiguri care, nu-i așa, ne-ar răsplăti în sfîrșit valoarea. Frica și lăcomia ocrotind valoarea presupun o  excelență născută din spirit de autoconservare nu din plăcerea de a descoperi lucruri.

Se presupune că pentru a avea valoare trebuie să faci foarte multă școală. Un lucru bun pentru industria educației – mai multă școală, mai mulți la școală. Asta ar fi de fapt salvarea universității în condițiile scăderii demografice, mai mulți ani de studiu și atragerea studenților maturi, lucru posibil într-o multiversitate deschisă cultural. Pentru că altfel, la început mergem la școală pentru că trebuie, nu-i așa? Chiar și la facultate auzim că tinerii vin ca să ”deprindă abilități care să-i ajute să se integreze pe piața muncii”, cum se spune acum. Parcă era mai bună formula cu ”multilateral dezvoltată” iar dacă te uiți la CV-urile oamenilor care își expun CV-urile (nu numai politicieni) vei vedea că e la modă să ai două-trei mastere, dacă se poate în domenii diferite. Eu cred că asta a fost universitatea întodeauna, un loc în care studenții de la matematică luau și cursuri de filozofie.

Revin, pentru a cincea oară la ideea de plăcere, eu cred că activitatea universitară e o formă de hedonism, dacă vedeți cumva profesori sau studenți plictisiți și nervoși înseamnă că e ceva în neregulă.

Acum poate că vi se pare, la sfîrșitul acestui articol, că am vorbit numai despre mine, egocentric. Dar asta pentru că nu am știut altfel cum să vă spun că multiversitatea  desenată de Enikő Vincze prin programul ei e una care are șanse să aducă universitatea în comunitate ca bun public, pe profesorii și pe studenții din atît de diferitele facultăți împreună într-un model de guvernanță democratică și pe toți cei care cercetează într-o multiversitate de calitate în care excelența individuală capătă un sens comun.

Așa mi-ar plăcea și mie, în sfîrșit, la școală!