Ma(r)x Weber. “Neutralitatea” analizei sociale [de Cristina Rat]

sursa: CriticAtac Sunt puţine menţiuni despre Max Weber prin presa românească. Dacă totuşi este invocat (exemplul recent este articolul domnului Dragoş Paul Aligică, 15 august, par. 3), Weber este repede împins...

sursa: CriticAtac

Sunt puţine menţiuni despre Max Weber prin presa românească. Dacă totuşi este invocat (exemplul recent este articolul domnului Dragoş Paul Aligică, 15 august, par. 3), Weber este repede împins în rolul de combatant victorios împotriva lui Marx în cel puţin două arene: (1) definirea rolului cercetătorului şi a exigenţelor ştiinţelor sociale şi (2) interpretarea dezvoltării istorice a capitalismului şi a relaţiilor de clasă. Diferenţele de viziune sunt însă uneori caricaturizante: sociologiei weberiene i se reproşează analiza insensibilă, aseptică, iar celei marxiste înregimentarea paranoică; în acelaşi timp, se reiterează interpretarea trivială a lui Weber drept „ideaţionist”, în opoziţie cu „determinist-materialistul” Marx. Dar scrierile lui Weber nu se lansează în anti-marxism deschis şi probabil el însuşi ar fi mai puţin zeflemitor şi combatant faţă de Marx decât se pretinde. Textul de faţă[1]încearcă să prezinte câteva nuanţări privind felul în care Weber înţelege „neutralitatea” şi ilustrări ale relevanţei acesteia pentru relaţia dintre analiză socială şi politici sociale.

Definirea rolului cercetătorului şi a exigenţelor ştiinţelor sociale

Neutralitatea axiologică weberienă porneşte de la o problematizare a felului în care cunoaşterea ca process social şi cercetătorul ca fiinţă socială sunt pătrunse de structurile sociale şi culturale în care există, şi identifică drept principalul mijloc ce face posibil demersul ştiinţific controlul intruziunii unor judecăţi implicite (de la sine înţelese). Judecăţile implicite derivă din poziţia axiologică a cercetătorului şi pot fi prezentate drept judecăţi de fapt (descrieri ale realităţii), dar constituie judecăţi de valoare, trecute printr-o prismă cultural-normativă. Judecăţile estetice constituie exemple evidente: “frumos” este un atribut evaluativ, nu descriptiv; judecăţi aparent factuale privind performanţa muncii sau nevoile umane sunt impregnate de normativitate.

Weber cere o conştientizare a valorilor, distincţia între judecăţi de valoare (aprecieri) şi judecăţi de fapt (constatări), şi construirea unui mod de argumentare transparent şi comprehensibil, ce nu presupune un inventar comun de conceptualizări prefabricate şi teorii normative implicite. De exemplu, diviziunile sociale în termeni de „etnie”. Conceptualizările prefabricate sunt, în acest caz, noţiunile de „grup” sau „comunitate etnică”, categoriile etnice ca atare (român, maghiar, etc), dimensiunile de-a lungul cărora se delimitează (limbă, genealogie, practici culturale, etc.). Teoria normativă este necesitatea de a avea o identitate etnică, sau, eventual, de a admite o situaţia de hibriditate etnică, configurată tot pe baza noţiunilor deja existente[2].

Neutralitatea axiologică nu înseamnă încercarea de a pune în paranteză propiile valori, crearea unui câmp aseptic al cunoaşterii ştiinţifice obiective (hard words!) şi apoi lamentaţii şi scuze multiple din ce motive nu reuşim, deşi ne străduim cu bună-credinţă ascetică şi neprihănită ignoranţă politică. Weber afirmă că discursul ştiinţific trebuie eliberat de bagajul lucrurilor „de la sine înţelese”, de inerţia culturală a cercetătorului, şi subliniază trebuie să scriem aşa încât „chiar şi un chinez să înţeleagă”. Nu este vorba aici de superioritatea intelectuală „ariană” faţă de chinezi[3]şi necesitatea de a simplifica argumente nuanţate, ci de exigenţa ca discursul ştiinţific să fie comprensibil şi pentru cineva dintr-o cultură foarte îndepărtată, care nu posedă deloc sau doar foarte puţin din inventarul elementelor „evidente” în cealaltă cultură. Categoriile estetice, valorile, normele intră în mare măsură în acest inventar. Neutralitatea axiologică are o normativitate inerentă pentru că defineşte rolul ştiinţei tocmai prin crearea unui discurs care conştientizează lucrurile de la sine înţelese şi le explică în termeni comprehensibili dincolo de cadrul cultural în care este produs.

Ceea ce neutralitatea axiologică doreşte să „neutralizeze” nu este devotamentul pentru valori, cu atât mai puţin implicarea sociologului în viaţa publică. Dacă ar fi aşa, Weber însuşi ar fi găsit vinovat de încălcarea flagrantă a principiul pe care pagini în şir s-a chinuit să îl formuleze: Weber s-a implicat în dezbaterile politice ale vremii, a fost un susţinător cunoscut al introducerii sufragiului universal şi întăririi puterii parlamentului[4], a fost prezent la semnarea Păcii de la Versailles, eveniment pe care l-a trăit ca pe un eşec politic major. Biografii lui consideră că vocea publică a lui Weber a fost mai puternică decît influenţa sa politică ca atare, iar faptul că a candidat fără succes în alegerile parlamentare din 1918 nu face decât să sublinieze acest lucru (Kim, 2008). Contextul istoric în care a revendicat neutralitate axiologică este cel al unei Germanii în care ideologia naţionalistă a penetrat puternic cercurile intelectuale, presa şi mediul academic. Ceea ce îl motivează pe Weber în acest demers este tocmai axiologia sa proprie, valorizarea cercetării non-dogmatice şi a dialogului, pe care le vedea în pericol. Într-un fel, este un “instrument de luptă” pentru menţinerea independenţei câmpului academic (Lee et.al, 2005: 7)

Pentru Weber, care subliniază repetat în text că exprimă opiniile sale, neutralitatea axiologică ţine de praxis-ul cercetării şi predării în ştiinţele sociale şi are o utilitate pragmatică pentru cunoaştere. “Neutralizarea” adresează violenţa simbolică care penetrează discursul ştiinţific: modul în care presupoziţii ascunse, categorizări “naturalizate”, aşteptări normative, mistificări metodologice şi “adevăruri” de la sine înţelese distorzionează discursul ştiinţific şi îl reduc, în ultimă instanţă, la un discurs normativ camuflat în haine de ştiinţificitate. În acest sens, un text care raportează sec şi “neutru” că 31% dintre romii din România trăiesc în sărăcie (Anexa raportului despre Economie Socială întocmit de Ministerului Muncii, 2010: 82) respectă la fel de puţin principiul neutralităţii axiologice ca şi un text care deplânge situaţia familiilor de ţigani din „Dallas” Pata Rât, Cluj. Al doilea caz va sări în ochi instantaneu pentru lipsa de “ştiinţificitate”: implicarea emoţională a autorului şi şantajul emoţional prin care încearcă să obţină compătimirea cititorului, folosirea termenului incorect politic de “ţigan” şi a noţiunii foarte ambivalente de “familie” (nucleară sau extinsă, cu “forme legale” sau prin acordul cuplului, etc.), în plus, localizarea nu se referă la o unitate administrativ-teritorială ci utilizează denumirea populară a unui “loc” cu o delimitară incertă şi o populaţie fluctuantă. La prima vedere, primul caz respectă mult mai bine cerinţa neutralităţii: presupunem că a utilizat o metodologie standard de stabilire a pragului de sărăcie şi a veniturilor gospodăriei, se referă la populaţia cu rezidenţă legală în România care declară la interviu că este de etnie romă, iar 31% reprezintă procentul de indivizi care trăiesc în gospodării cu venituri sub pragul de sărăcie. Problema este că acest text ascunde sub deghizarea unei descrieri tehnic corecte conceptualizări cu încărcătură normativă şi omite detalii “factuale”, descriptive, fără de care înţelesul textului rămâne distorsionat. Care este relevanţa faptului că cineva se consideră “rom” pentru situaţia sa materială, în România contemporană? (Hai că ştim cu toţii, ce mai…exact această asumpţie generează violenţa simbolică, pentru că proclamă cunoaştere consensuală,înlăturînd în acest fel dialogul şi reflexivitatea explorării!) De este important să calculăm o rată de sărăcie, separat, în cazul romilor? Persoane din alte grupuri etnice, care au un nivel de educaţie similar, se confruntă în egală măsură cu situaţii de sărăcie? Dintre cei 31% de persoane sărace, câţi sunt copii şi câţi sunt bătrâni fără capacitate de muncă? Şantajul emoţional al “sărăciei” este poate mai puţin pregnant în acest caz, dar violenţa simbolică a conceptualizărilor prefabricate şi a nuanţelor omise limitează la fel de mult actul cunoaşterii. În plus, 31% este un procent. Nu ne spune câte persoane se confruntă cu sărăcia.

De ce este relevant pentru politica socială?

Printr-o înţelegere superficială a neutralităţii sociologice Weberiene, s-a creat o ruptură între domeniul politicilor sociale şi domeniul ştiinţelor sociale (inclusiv cel al cercetării politicilor sociale). Primul a fost definit ca un domeniu politic al intervenţiei sociale, al doilea ca un domeniu al cunoaşterii ce tinde la obiectivitate şi neutralitate. Primul are ca raţionalitate substanţială îmbunătăţirea lumii (o lume mai bună ca o valoare în sine) şi instrumentalizează produsele cunoaşterii ştiinţifice în acest scop. A doua are ca raţionalitate substanţială cunoaşterea lumii (cunoaşterea ca o valoare în sine) şi instrumentalizează produsele politicilor sociale (bani publici, servicii educaţionale, sistemul juridic care garantează dreptul la proprietate intelectuală) pentru scopurile sale. Interdependenţa dintre cele două domenii este surprinsă chiar şi în această conceptualizare de simţ comun. Dar caracterul artificial al rupturii devine şi mai evident dacă privim istoria celor două domenii şi actorii acestora. Weber e fără îndoială un actor-cheie la originea acestui proces.

Să ne întoarcem deci la Weber. Textul cel mai cunoscut (tradus şi în limba română[5]) în care discută problema obiectivităţii în ştiinţele sociale, solicită neutralitate axiologică şi propune „tipul ideal” ca instrument de cunoaştere, este nota editorială la primul număr al revistei Archiv fiir Sozialwissenschaft und Sozialpolitik (Arhiva pentru Ştiinţe Sociale şi Polică Socială), din 1904. Este greu de crezut că Weber ar fi presupus că revista va avea două categorii distincte de contributori: cercetători sociali şi suporteri ai unor politici sociale. Mai degrabă, el a pornit de la presumpţia existenţei unei legături instrinseci între domeniul ştiinţelor sociale şi al politicilor sociale, solicitând auto-disciplina contributorilor de a semnala clar în text dacă scriu opiniile lor.

Felul în care “câmpul” (aşa cum îl conceptualizează Bourdieu) politicilor sociale se întrepătrunde cu cel al cercetării sociale academice constituie un subiect de cercetare în sine, pe care nu pot decât să îl amintesc aici, făcând trimitere la Townsend, 1981, Stone, 2001, Lee et. al, 2005 sau sau Papanagnou, 2010. Dincolo de fluctuaţia persoanelor între diferite poziţii sau asumarea simultată de mai multe roluri academice şi politice[6], cred că foarte important de urmărit felul în care se instituţionalizează practici de politică socială şi practici academice. Crearea institutelor naţionale de statistică, definirea şi contabilizarea “categoriilor statistice” a creat poziţii de funcţionari cvasi-tehnocraţi care raportează asupra populaţiei şi a proceselor sociale printr-o prismă particulară, care nu este neutră şi poate pune piedici cercetării “obiective”. La rândul lor, instituţiile academice îşi adaptează curricula la oferta locurilor de muncă, reconfigurând astfel domeniul disciplinei, întărind anumite preocupări şi descurajând (au chiar desfiinţând) altele. Eforturile “Weberienilor” (ghilimelele sunt importante: folosesc noţiunea în sensul lui Scaff, 1993, care critică modul în care, în instituţionalizarea sa, sociologia a răstălmăcit unele din ideile lui Weber) de a delimita ferm cercetarea socială de intervenţie socială au avut ca efect nevoia de a crea căi de comunicare între cele două domenii, de a stabili un “social-science – policy nexus” (Stone, 2001; Papanagnou, 2010), a cărei natură rămâne însă contradictorie şi contestată[7].

Atunci…

Am pornit de la scrierile originale lui Weber privind neutralitatea axiologică, biografia sa de intelectual public angajat politic şi analiza contextuală a scrierilor sale şi am văzut că neutralitatea axiologică are o dimensiune inerentă de activism public prin crearea unor acte de cunoaşte eliberate de violenţa simbolică a conceptualizărilor prefabricate şi a teoriilor normative. Sună camMarxist, sau nu?

Referinţe din Max Weber:

Weber, Max: On the Methodology of Social  Sciences. Translated and edited by Edward A. Shils and Henry A. Finch, Glencoe, Illinois: The Free Press, 1949. Două texte sunt de referinţă pentru problematizarea propusă:

-          Nota editorială a lui Weber la primul număr al revistei Archiv fiir Sozialwissenschaft und Sozialpolitik, 1904, cunoscut sub numele de “Objectivity Essay” şi tradus în limba română de Nicolae Râmbu şi Johann Klusch în Teorie şi Metodă în Ştiinţele Culturii, Iaşi: Polirom, 2001.

-          Textul “”The Meaning of ‘Ethical Neutrality’ in Sociology and Economics” publicat în Logos,1917 (netradus încă în limba română).

Lucrarea integrală (traducerea din 1949 în limba engleză) este accesibilă public pe Internet Archive of American Libraries: http://www.archive.org/details/maxweberonmethod00webe

Weber, Max (1978): Economy and Society. Berkeley: University of California Press.

Referinţe secundare:

Anthias, F. (2001): “The Concept of ‘Social Divisions’ and Theorizing Social Stratification: Looking at Ethnicity and Class” in Sociology, Vol. 35, No. 4, pp. 835-854

Bourdieu, P.  (1990): Social space and symbolic power. In Other Words, Polity Press: Cambridge, pp. 123-139.

Bourdieu, P. (1999) Raţiuni practice, Bucureşti: Ed. Meridiane

Kim, Sung Ho (2008): “Max Weber”. In Edward N. Zalta (ed.) The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2008 Edition)http://plato.stanford.edu/archives/fall2008/entries/weber/(November 2010).

Eliaeson, Sven (2002): Max Weber’s Methodologies. Interpretation and critique.Cambridge: Polity Press.

Lee, Richard E.; Martin, William J.; Sonntag, Heinz R.; Taylor, Peter J.; Wallerstein, Immanuel and Wieviorka, M. (2005): Social Science and Social Policy: From National Dilemmas to Global Opportunities. MOST Policy Papers – Special Edition. Reference paper for the International Forum on the Social Sciences – Policy Nexus. UNESCO, pp. 1-30.http://unesdoc.unesco.org/images/0014/001402/140246e.pdf

Papanagnou, Georgios (2010): Research, discourses and democracy. Innovating the social science-policy nexus. MOST Policy Papers, 2/2010. UNESCO, pp. 1-41.

Scaf, Lawrence A. (1993): Weber after Weberian Sociology. Theory and Society. Vol. 22, pp. 845-851.

Stone, Diane (2002): Using Knowledge: the dilemmas of ‘Bridging’ Research and Policy. Compare, Vol. 32, No. 3, 2002

Taylor-Gooby, Peter (1981): The New Right and Social Policy. Critical Social Policy. Vol. 1/1981, pp. 18-31.

Townsend, Peter (1981): Guerrillas, Subordinates and Passers-By: the relationship between sociologists and social policy. Critical Social Policy, Vol. 1/1981, pp. 22-34



[1] O versiune anterioară a textului a fost prezentată în cadrul Atelierului de Metodologie organizat la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, 1 Decembrie 2010.

[2] Pentru o analiză privind felul în care funcţionează diviziunile sociale, prin naturalizarea diferenţelor, hierarhizarea categoriilor, postularea omogenităţii în interiorul categoriilor şi impunerea unei identităţi relevante independent de context, vezi Anthias (2001).

[3] Weber a fost uneori acuzat de xenofobie. În opinia mea, susţinută şi prin lectura lui Eliaeson (2002), aceste acuzaţii  provin dintr-o lectură fragmentară a textelor sale.

[4] Weber a avut o orientare politică liberală şi a susţinut importanţa instituţiei parlamentului; cu toate acestea, a semnat la Versailles Constituţia Weimar, care, prin Art. 18, dădea prerogativa preşedintelui de a decreta măsuri în situaţii de urgenţă, fără a cere în prealabil avizul parlamentului. Art. 18 a avut un rol important în instaurarea dictaturii naţional-socialiste ce a urmat Republicii Weimar.

[5] Traducerea lui Nicolae Râmbu şi Johann Klusch, revizuită de Elisabeta Stănciulescu: Teorie şi Metodă în Ştiinţele Culturii, Iaşi: Polirom, 2001.

[6] Suprapunerea dintre „sociologi” şi oameni politici este uşor de observat şi azi. Nu doresc să analizez aici câmpul sociologic din România; mai degrabă aş aminti doar câteva „nume” cunoscute din sociologia internaţională: Anthony Giddens (care în înregistrările de pe YouTube explică studenţilor cum a ajuns de la un „academic”cu într-un limbaj întortocheat consilierul lui Tony Blair), Sir Tony B. Atkinson, care a studiat problema sărăciei încă din anii 70, a fost Warden la Nuffield College Oxford (2001-2005) şi a deţinut un rol cheie în definirea indicatorilor privind sărăcia şi riscul excluziunii sociale în cadrul Comisiei Europene (1997-2001), dar şi al Comisiei Regale din Marea Britanie. Sau, dacă avem în vedere nu cercetători individuali, ci departamente academice: cel mai important program de politică socială din timpul guvernării laburiste a lui Tony Blair a fost „New Deal for Communities” prin care se acordau subvenţii importante pentru îmbunătăţirea infrastructurii şi serviciilor publice în cazul celor mai dezavantaje wards (unităţi teritorial-administrative). Gradul de deprivare multiplă se stabileşte în funcţie de un set de indicatori, evaluaţi anual de centre de cercetare din cadrul unor instituţii academice (University ofSheffield,University ofOxford).

[7] The ‘bridge’ metaphor includes researchers and policy-makers, excluding other modes of knowledge production. Importantly, power resides not simply in research and advice that is synchronised with the policy preferences of political leaders, but also in the way that research can provide a foundation for ‘counter-discourses’ and the formation of alternative identities and resistance. These approaches do not separate the world of research and the world of policymaking but see knowledge and power as interrelated. The very idea of ‘bridging research and policy’ is a false one as it presents a biased view of two autonomous communities. (D. Stone, 2002: 294).