Universitate și imaginar social [de Raluca Soreanu]

Universitatea secolului nostru trăiește în interiorul tensiunii dintre elitism şi acces democratizat la cunoaştere. Această mare tensiune istorică trebuie asumată şi tratată în toată complexitatea sa. Universitatea este în continuare,...

Universitatea secolului nostru trăiește în interiorul tensiunii dintre elitism şi acces democratizat la cunoaştere. Această mare tensiune istorică trebuie asumată şi tratată în toată complexitatea sa. Universitatea este în continuare, dincolo de agende democratizante, o instituţie pentru elită şi excelenţă. Dar de mai multe decenii încoace, universitatea se predică pe sine, dincolo de înclinațiile sale elitiste, pe ideea de liberalizare a accesului la cunoaştere. În casa noastră universitară – în sălile noastre de curs, pe holuri, în artefactele din laboratoare şi în dosarele din dulapuri – trăim în interiorul unei tensiuni. Din interiorul acestei tensiuni, şi nu negând unul dintre elementele sale, vom reuşi sa articulăm elementele unei viziuni sociale critice şi reformiste.

Pornind cu aceste premise, se conturează una dintre problematicile cruciale – relaţia dintre universitate şi imaginarul social. Universitatea nu trebuie să devină o arenă pentru reproducerea imaginarului social dominant, ci o arenă care îşi asumă rolul său unic în critica instituțiilor sociale dominante. În momentul în care împăturim universitatea în jurul metaforei „socialul ca o piață de mărfuri” distrugem tocmai vocația sa critică. Metafora „socialul ca o piață de mărfuri” nu descrie. Ea constituie activ realităţi şi idei despre realităţi posibile. În acelaşi timp, ea de-realizează alte lumi posibile, predicate pe alte logici decât cea a pieței, pe care nu universitatea (sau niciodată nu doar universitatea) le-a imaginat. Ele aparțin unui imaginar social-istoric mai larg. Va trebui să nu contenim în nici un timp să activăm şi să re-activăm zonele şi forţele reformiste şi creative ale acestui imaginar. Este o muncă cotidiană, nespectaculoasă, asumată, în acest gen de reactivări, care leagă semnificativ universitatea de restul arenelor sociale, mai degrabă decât să o separe. Cu alte cuvinte, nu este nimic eroic în actul critic al universitarului, care să îl distingă de cel al activistului, spre exemplu.

Practicarea criticii sociale în interiorul universității este predicată pe decizii, proceduri, moduri de a face, achiziții, dar și refuzuri și delimitări dintre cele mai concrete. Aici văd sensul unei discuții foarte elaborate despre democrația internă din UBB. Decizia pe care o vom lua in legătură cu sursele de finanțare ale UBB, spre exemplu, configurează astfel posibilitatea unei iterații critice în legatură cu instituțiile sociale. Relația dintre sursele private de finanțare și menținerea unei stări de autonomie a universității este una foarte dificilă, iar dificulatea sa poate fi elucidată creativ numai într-un cadru de democrație participativă. Aici văd importanța viziunii promovate de Enikő Vincze, care are în centrul său ideea de universitate ca bun public.

O ultimă legătură pe care aș vrea să o fac este cea dintre mișcările sociale și proiectele de reformă socială din interiorul universității. Universitatea își constituie adesea un imaginar despre sine ca fiind inima orașului, inima cetății, ca locul de deliberare fundamentală în care se iau decizii cruciale despre cetate. Dacă este să ne păstrăm în spațiul acestei imagini, atunci se cuvine să spunem că avem de a face în prezent cu o aritmie cardiacă. Inima cetății (universitatea) este în contratimp cu cetatea (socialul în ansamblul său).  Această aritmie trebuie creativ îndreptată, în așa fel încât să se reinstaureze relația sănătoasă de inspirare și învățare reciprocă între universitate și exteriorul său. În prezent, relația este radical inversată. În timp ce mișcările sociale aduc împreună în aceste zile categorii sociale din cele mai diverse, în coabitări importante, în agora, universitatea a rămas în urmă ca actor care inspiră vreo formă de schimbare socială profundă, însă nu a renunțat deloc la concepția despre sine ca generator de schimbare. Avem acum șansa istorică a reinstituirii unei relații de reciprocitate, în care universitatea știe (și se învață pe sine prin democrație internă) să dea dar și să primească de la exterior. Aceasta șansă istorică nu trebuie ratată, ea trebuie valorificată prin practici care să reconfigureze raporturile de putere din interiorul universității, dar și ale universității cu restul arenelor sociale. Dacă ratăm această șansă, critica socială se va desfășura poate – cu sloganuri, culori, strigăte, ritmuri, coabitări complexe – în stradă, sub ochii (neasumat) conservatori ai unei universități care insistă să furnizeze posibili angajați pentru o „piață a muncii” care nu există, dar care este metafora centrală a unui imaginar neoliberal.