Universitatea publică și bunurile publice [de Irina Culic]

[o versiune a acestui text se regaseste si pe democratieUBB.ro ] Modul în care definim universitatea publică e strâns legat de tipul de societate pe care îl imaginăm, reprezentăm și creăm...

[o versiune a acestui text se regaseste si pe democratieUBB.ro ]

Modul în care definim universitatea publică e strâns legat de tipul de societate pe care îl imaginăm, reprezentăm și creăm pentru noi. Dacă ceea ce produce universitatea publică sunt bunuri publice, trebuie să ne întrebăm care sunt acestea și prin ce agenți, structuri și relații se manifestă. Trebuie să discutăm serios ce îi învățăm pe studenți, pentru ce îi pregătim și ce tip de subiecți formăm. Trebuie să ne asumăm imaginarul social pe care îl înscriem în ei, lucrurile pe care îi aducem sa le gândească și mai ales limitele pe care acestea pot să le inducă. Dacă funcțiile principale ale universității publice moderne sunt transmiterea și producerea de cunoaștere științifică nouă, ce fel de hartă a ansamblului social în care trăiesc vor construi absolvenții după experiența trecerii prin universitate? Cum se vor situa în sistem și cum se vor raporta la ceilalți? Care sunt urmele pe care vor și pot să le lase?

Modul în care se restructurează de câțiva ani programele licenței în științele sociale, liniile de studiu oferite studenților și masterele propuse absolvenților tind să urmeze abordări ce privilegiază discursul unei științe aplicative care nu are nevoie de ‘teorie’ și de ‘teoretizare’. Greutatea cursurilor de teorie a scăzut în economia pregătirii în științele sociale. Or aceste profesii presupun exact capacitatea de a vedea, înțelege și conceptualiza socialul în moduri complexe, dezvoltată prin angajarea serioasă a unui ansamblu larg de paradigme și metodologii. Empiricul nu ne apare sub forma actorilor raționali luând decizii după principiul maximizării utilității, ci multifațetat, structurat de relații diverse, fluid, traversat de straturi de semnificații. Programele din ultimii ani tind să se muleze după ceea ce angajatorii descriu a fi nevoia lor de forță de muncă. Adică tipuri de calificări care de fapt pot fi achiziționate la nenumăratele traininguri oferite pe bani de firme specializate sau voluntar de variate ONG-uri: abilități de adresare la telefon în call centers sau cunoașterea unor programe de editare de texte și tabelatoare. Eventual ridicate o clasă mai sus către scopul ultim de leadership prin cursurile-formulă ce predică mantra eficienței și impactului imediat în scheme simplificate, liste cu bullet-points sau scenarii evolutive: managementul resurselor umane, comunicare socială și relații cu publicul, tehnici de negociere.

Justificarea și legitimarea acestor transformări sunt o altă ipostază a fetișismului pieței libere, alăturată invenției lucrative a parteneriatului public-privat. Ambele aduc un risc imens de suprimare a spațiului de interogație liberă și de asociere creativă al universității. Învățământul superior, facultatea, secția, specializarea sunt vândute pe piața de ‘produse educaționale’ dur disputată între universitățile de stat și cele particulare, care devin competitive când sunt atractive. Programele de studiu se prezintă drept corelate la cerințele pieței forței de muncă, indiferent cât de enigmatic este acest concept, și suficient de ‘flexibile’ ca studentul să își poată continua slujba de 8 ore. Iar studentul își ia slujbă în timpul facultății tocmai pentru a reuși sa se vândă pe sine mai bine pe piață la absolvire și pentru putea plăti studiile. În mod ironic, astfel se lipsește exact de ocaziile în care s-ar izbi de noțiuni noi și de mințile altora, în interacțiunile din clasă cu colegii și profesorii și prin lecturile și temele de seminar săptămânale. Această formare nu au cum să o recupereze nici eventualele training-uri plătite de firmă sau din propriul buzunar, nici tipul de practică disciplinatoare obținută la servici. Mai departe, pentru că bugetul alocat de stat nu este suficient ca să acopere salariile profesorilor, devine larg așteptat ca ele să fie suplimentate de fiecare profesor individual, prin contracte private sau granturi de cercetare ce prevăd și indemnizații salariale. Poziția în universitate devine astfel o bază de unde profesorii se auto-instituie ca antreprenori în scopul finanțării proprii, iar activitatea didactică devine secundară prin faptul că nu e profitabilă.

Intrând în acest regim, universitatea publică devine un mod de socializare a costurilor de formare a forței de muncă calificate pentru firmele private, în același timp în care privatizează și individualizează studenții și profesorii. În termeni de conținut, cunoașterea superioară și spiritul investigației libere ce reprezintă domeniul clasic al universității sunt sublimate într-un set de competențe în limbajul și practica neoliberală. Definiția bunului public pe care îl produce devine, în cel mai bun caz, suma utilității obținute de indivizi prin creșterea vandabilității lor pe piața forței de muncă. Mai mult, printr-o reinterpretare a autonomiei universitare diseminată la nivel de facultăți, secții și programe drept responsabilitate individuală pentru susținere financiară, prezența instituționalizată a unor întregi discipline și specialități devine precară pentru ca nu sunt cerute pe piață și nu aduc profituri suficiente la diferite niveluri administrative. În acest fel, zone întregi de gândire și creație riscă să dispară complet într-un proces de reducere și aplatizare, așa cum au fost evacuate, la unele tipuri de școli în întregime, desenul, muzica sau istoria în învățământul preuniversitar. În logica pieței nu încape nici concepția despre om și viață socială în care ele sunt valoroase, nici motivația pentru care astfel de discipline trebuie să rămână. Piața înghite astfel societatea, substituindu-i-se.

Așa cum se reconfigurează universitatea publică astăzi, produsul său tinde să devină lucrătorul-model auto-disciplinat cerut de capitalul privat pe o piață economică echivalată cu societatea, respectiv profitul pe care munca lor îl generează firmelor private. Or miza este să regândim universitatea publică și relația ei cu societatea astfel încât absolvenții săi să fie ființe mature, reflexive și libere, deschise către ceilalți oameni, într-o societate care încearcă să își cuprindă toți cetățenii și care-și definește forța și bunăstarea prin raportarea la cei mai vulnerabili dintre ei.